A fost odată un om care trăia de azi pe mâine şi muncea din greu pentru asta.
Timp să se bucure nu prea îi mai rămânea; de fapt nici nu ştia ce înseamnă bucuria, fiindcă nu se întâlnise niciodată cu ea.
Într-o zi, văzându-l aşa de harnic şi de posmorât, din râul pe malul căruia îşi trăgea sufletul la capătul unei zile amare, iese un peşte mic şi îi zice:
- Omule, ce-ar fi dacă mi-ai spune tu o poveste? Ţi-aş da în schimb o comoară care te-ar face bogat şi pe care nu ţi-ar fura-o nimeni...
Omul, auzind de comoară, îi zise peştelui să-şi vadă de ale lui...
Dar peştele îl rugă în continuare să îi spună o poveste, doar una... fiindcă o poveste ar putea chiar să schimbe o viaţă...
Cum auzi de asta, şi gândindu-se că peştişorul trebuie să fie tare nefericit dacă vrea o poveste care să-i schimbe viaţa, îşi dădu drumul la gură...
Adică zise şi el ceva din cele trăite, în care puse multă credinţă şi dragoste şi nădejde în Dumnezeu... Că doar asta era povestea pe care o ştia cel mai bine şi din care spera, in sinea lui, ca şi peştişorul să poată trage ceva foloase...
- Omule, ai zis aşa de frumos şi de adevărat, că o să vin şi mâine... auzi vocea micuţei făpturi ce luă calea undelor, retrăgându-se în adâncuri.
A doua zi, pe malul râului, în cântecul păsărilor şi în foşnetul frunzelor colorate, omul spuse o nouă poveste, parcă şi mai frumoasă decât prima.
Ca să nu i se vadă lacrimile din ochi, peştişorul dispăru şi de această dată sub oglinda apei în care soarele îşi număra ultimele raze...
Apoi veni a treia zi, veni şi a patra, şi omul începu să-l aştepte pe cel ce părea să-i soarbă cuvintele.
Câte erau..., după o zi în care nu avu timp decât să se roage; întâi să-şi facă bine treaba, apoi să fie mulţumiţi si oamenii pentru care se ostenea.
- Suflete, îi spuse într-o zi prietenul său mititel, îmbrăcat în solzi, eu de acum trebuie să plec pe firul râului, mai departe...
Dar tu îţi vei primi răsplata pentru bunătatea şi vorba ta iscusită.
- Ce răsplată?
Poate vrei să zici că am reuşit să-ţi schimb viaţa? zise omul, plin de speranţă.
- Nu numai că ai schimbat-o pe a mea, dar ai schimbat-o şi pe a ta! zise peştişorul şi se făcu nevăzut, lăsându-l pe cel ce devenise povestitorul satului să împărtăşeacă aceasta întâmplare oamenilor adunaţi în jurul său.
Dintre care unii îl răsplătiră cu bucuria de a nu mai vorbi singur, iar alţii cu aceea de a nu mai trudi pe nimic.
