A fost odată, într-o poveste, un pitic.
El însuşi era un povestitor iscusit, care aducea bucurie copiilor, când aceştia îl căutau şi îi ziceau, trăgându-l de hăinuţele peticite:
- Piticule, hai sa ne mai istoriseşti ceva, că ne înnebunim după poveştile tale.
Fie că rădea un morcov, fie că repara un scăunel sau căuta cu târnăcopul o comoară în pământul de sub picioare, piticul lăsa atunci treaba şi se punea pe zis câte şi mai câte - toate trăite de el de când îi fu dat să nimerească în această poveste...
- Dragii piticului, îşi începea el mereu basmele fermecate... şi nu se lăsa până nu termina tot cu "dragii piticului"... fiindcă tare îi mai avea la inimă pe copii.
Iar aceştia ziceau mereu că îl iubesc şi îl aplaudau şi îi mângâiau barba plină de câlţi.
Nu exista zi în care să nu fie trezit din somnul lui iepuresc pentru câte o poveste.
Sau în care să nu îşi aducă aminte că, "uite, păţania asta veselă nu le-am zis-o încă"... promiţându-şi că a doua zi, negreşit, o vor afla.
Numai că într-o "a doua zi", tocmai când avea pe limbă o poveste nemaiauzită şi plină de haz, nici un copil nu îi mai bătu la uşă.
Aşa se făcu în ziua aceea: să rămână pustie căsuţa lui, şi vreascurile să se stingă în sobă, şi piticul să se întrebe: a greşit cu ceva?
Oare le-a spus prea multe poveşti şi i-a plictisit?
Oare copiii pe care îi iubea nu au vrut decât istorioarele lui?
Şi nu l-au căutat decât atunci când au avut ei chef să râdă şi să bată din palme?
O, câte gânduri nu şi-a făcut bietul, trezindu-se singur...
Cele mai multe dintre ele deveniră, însă, nişte poveşti atât de frumoase şi de triste, încât, ascultându-le, unii copii au învăţat ce înseamnă să plângă...
Iar piticul s-a înconjurat pentru totdeauna de o dragoste venită puţin şi din adâncul inimii lor...
