A fost odată un scriitor de poveşti.
Şi lui i se întâmpla aşa: după ce termina de scris o poveste, venea un spiriduş, sărea pe hârtie, citea tot şi zicea:
- E adevărat ce ai povestit, e adevărat ce ai povestit!
Atunci, scriitorul, foarte curios, îl întreba:
- De unde ştii?
Dar spiriduşul dispărea mereu înainte de-a auzi întrebarea.
Nu era poveste pe care spiriduşul să n-o citească şi să nu-şi dea cu părerea.
Poveştile care îi plăceau lui şi i se păreau adevărate, doar acelea ajungeau la copii.
Dacă se întâmpla să zică vreodată:
- Şterge tot ce ai scris, repede, că sunt supărat!, scriitorul ştergea şi trecea la altă poveste.
Şi se gândea cum să facă să-i placă nemulţumitului.
Într-o zi, i-a venit şi ideea.
Ca să nu poată să mai zică spiriduşul ceva de rău, l-a chemat înainte să se apuce de scris:
- Spiriduşule, vino!
Nimic..
- Spiriduşule, vino,... te rog frumos!
Iar nimic.
Atunci scriitorul îl rugă şi mai fierbinte:
- Spiriduşule, vino, te rog frumos, ... am nevoie de ajutorul tău!
Hop, mititelul pe hârtie, printre literele care încă nu se vedeau.
După ce vorbeau un minut, povestitorul se înviora şi era plin de idei.
Care mai de care mai strălucite.
Iar poveştile curgeau una după alta.
Şi toate îi plăceau aşa de mult năzdrăvanului, încât îi chema şi pe spiriduşii celorlalţi scriitori, ca să se bucure împreună.
