Bantuia de cu seara, la fereastra, buimac,
inainte ca noaptea de ganduri sa-nceapa,
clipea ca si cum lumina lunii mi-ar fi leac,
nu lama alba, ce-mi taie noaptea sub pleoapa...
S-a luptat pret de doua suspine si-un plans,
sa puna saua pe visul naravas ce-mi scapase
dintre-alte doua ce-aveam, legate mai strans,
sa-l supuna, sa-l stranga-n franghiile roase,
sa-i puna fraul si sa-l duca-n galopul haotic
printre vechi ganduri uitate, de-un verde apus,
ce-n veacul trecut strigau bezna pe numele mic...
Lepadase tacut, aripile albe, la pragul de sus
si ma privea stiind ca toate-or sa ma doara,
noaptea de piatra, greselile altora, neispasite,
ultimul vis, legat si inseuat pentru intaia oara,
raiul nedormirii, apasat crescandu-i sub copite...
Mi-a stat alaturi, nici eu nu mai stiu bine cat,
pana ce te-am uitat, cu inima, cu ochii inchisi,
rasturnata in iarba, langa trunchiul doborat
de migdal, infrunzit si-nflorit, nocturn, peste irisi...
Si-a plecat tacut, pe fereastra, cum venise,
cu somnul meu si vorbele noastre, ca furul,
ascunse de-abia, sub aripa lui, alba de vise .
"Uita!"- sopti, pierzandu-si in noapte conturul...
