De ce e tristă viața mea, când fulgii de nea îmi zâmbesc?
De ce e tristă viața mea, când luna-i un diamant neslăfuit?
De e tristă viața mea, când am aproape tot ce îmi doresc?
De ce e tristă viața mea, când știu că sunt iubit?
De ce plâng stelele noaptea când visătorii adorm cu gândul la ele?
De ce plâng mimozele când soarele răsare și întunericul dispare?
De ce plâng râuri și oceane la un vis pierdut în zare?
De ce plâng sufletele nopții amăgite și învelite în disperare?
De ce oare lumea asta mare dispare?
De ce oare timpu-i trecător, iar eu doar un călător.
De ce oare mierea-i acră și veninul dulce?
De ce oare viața zboară și zburdă, iar eu simt că mor.
De ce e tristă? De ce plâng? De ce oare?
Sunt cuvinte goale așezate pe inimi de cerneală.
Călimară, oh, tu dulce, amară viață.
De ce ești tristă? De ce plângi? De ce oare?
Efemeră, frumoasă, pasională, lașă dar și îndrăzneață.
Emoții, trăiri, pasiuni și cugetări.
Tristă, veselă, spontană și vorbăreață.
Și, totuși, sufletul ție un ghem de remușcări.
Mă plimb pe străzi reci și întunecate, deși felinarele sunt aproape.
Caut un răspuns dar de încă o întrebare mă lovesc.
Aglomerație, pustietate la un loc se regăsesc.
De ce doare? De ce doare?
Tic-toc, tic-toc, ce sunet anost se ascunde în inima ta.
Un zbucium încătușat, un zbucium ce l-ai vrea uitat.
Pe o tabla de șah, un pion și e șah mat,
Partidă încheiată, la fel și viața mea...
Si iar, cu fiecare pas, lent sau alert de tine mă apropii încet.
Muzicuța dulce de odinioară cântă o romanță de demult uitată.
Și cu cât te simt mai mult, parfumul tău dulce mă îmbată lent.
Iar eu mă întreb "De ce e tristă? "...
