Dangel (Volumul 1 - Descoperirea)

Capitolul 1

------ Neprevăzut ------

Vocea melodioasă a Lailei îi reaminti fetei că e vremea să lase lumea viselor deoparte.

-Lilith, e timpul să te trezeşti. Hai mai repede, altfel vei întârzia la şcoală.

Dar încercarea de a-mi părăsi aşternuturile nu era atât de uşoară. Caldura emanată de pătura ce tocmai an dat-o l-a o parte, perna moale, pătura catifelată de dedesubtul meu... Toate lucrau în aşa fel încât să nu mă ridic.

-Vin tuşa! spun eu într-un final ridicând doar capul

-Voi fi în maşină...ok?!

-Ok, ajung acolo imediat.

Normal că, imediat ce voi scăpa de vraja somnului. Din nefericire pentru sărmana mea inima trezirea nu a fost chiar atât de blândă. Mă întorceam leneşă de pe o parte pe alta, când aud un bâzâit ca de albină apropiindu-se de urechea mea. Simt cum ritmul inimii accelerează. În nici două secunde eram deja în picioare, încercând să găsesc mica creatură. Privirea mi se opreşte pe geamul întredeschis din camera mea. Puteam să jur că l-am închis aseară.

-Lilith eşti gata!? se aude vocea unchiului

-Imediat! spun eu închizând geamul

Iată-mă în prezent, vindecată parţial. Doar ştiți şi voi cum e cu trecutul. Chiar dacă rănile se vindecă lasă cicatrici în urmă, foarte urâte. Urâte şi adânci. În fiecare seară după înmormântare aveam coșmaruri. Se făcea că o umbră neagră şi deasă mă alerga şi văzând că nu mă prinde, se repezea brusc asupra maşinii părinţilor mei. Aceştia îşi aruncau privirile peste mine şi îmi zbierau să continui să fug, însă nu îi puteam abandona. Nu când puteam să lupt. Însă chiar în momentul când voiam să mă năpustesc asupra umbri, dispărea împreună cu părinţii mei şi mă trezeam transpirată până la piele şi respirând greu. Mătuşa venea în fiecare noapte să îmi schimbe aşternuturile ude de la atâta sudoare. Niciodată nu ma întrebat ce visam. Doar îmi spunea că a fost doar un coşmar şi că totul va fi bine. Dădeam din cap şi o îmbrăţişam, apoi încercam să adorm...

Cicatricile mele nu se vedeau, însă erau adânc înrădăcinate în sufletul meu. Asemeni unei boli fără leac. Voiam să găsesc vinovatul, voiam să aflu de ce!? De ce atunci? De ce noi? De ce tocmai acel drum? Nu i-am spus niciodată mătuşii de revolta din inima mea, eu fiind singura care era conştientă de ea şi de vise. Am decis că e mai bine să nu o îngrijorez.

O vreme după accident, mă strecuram în sediul de poliţie şi căutam date despre accident. Dar cu fiecare zi îmi pierdeam speranţa văzând că nu aflu nimic nou. Obosită de atâtea speranţe deşarte am renunţat să mai caut. M-am axat pe şcoală şi mi-am făcut o prietenă. O fată ce mă înţelegea perfect, era mereu alături de mine şi mă încuraja. Iar eu la rândul meu făceam la fel pentru ea. Eram ca două surori pierdute în timp ce tocmai s-au regăsit. Totuşi nu i-am spus despre visele mele nici ei, recent au dispărut. Am fost atât de bucuroasă să văd cât de plăcut este să dormi liniştit.

După şase minute am coborât şi tuşa m-a întâmpinat cu un zâmbet mare şi cald de care aveam nevoie pentru a mă încuraja să merg înainte :

-Arăți minunat maimuțica mea! Uite aici banii de buzunar. Şi nu uita: ,,Păstrează mereu....

-...zâmbetul pe buze, ca să ai o zi minunată" ştiu ! spun eu râzând

Am rămas tăcute pe tot parcursul drumului, ca de obicei. Noi comunicam mai mult prin simţuri. Mereu simţeam o pace lăuntrică când eram în preajma mătuşii mele sau a surorii mele.