Dangel (Volumul 1 - Descoperirea)

Capitolul 6

            -----------Uitare------------

Într-un final am realizat că nu era cale uşoară în a lupta contra conducerii. Fie muream şi câştigau ei, fie luptam şi eram salvaţi. Ori cel puţin aveam o şansă la o viaţă mai bună. Aveau nevoie de un conducător. De cineva să le arate drumul, să îşi asume responsabilitatea. Să încaseze loviturile. Eu... Pe mine mă doreau moartă mai mult decât orice în lume..

Totul era clar acum. Încă o încercare destinată distrugerii mele. Nu puteam să cred, erau dispuşi să ucidă atâția oameni nevinovați doar pentru că mă considerau o amenințare pe mine?! Am simţit cum încep să clocotesc de nervi. O durere groaznică de spate ma cuprins. Simţeam cum ochii mei se transformă la propriu în foc. Eram gata să urlu când mâna lui Bruce ma rupt din transă. Totul revenind la normal. Am ieşit afară.

–Calmează-te. Totul va fi bine.

Inima mi-a tresărit. Dacă au încercat s-o atace şi pe Katherine?! Trebuie s-o sun!

–Voi încerca.

Formez numărul cât de repede pot. Hai, răspunde.... Te rog să fi bine.

–Hei sis.

De celălalt capăt al firului se aude vocea fericită a Katherinei. Am răsuflat uşurată. Nu aveam cuvinte suficiente pentru a mulţumi cerurilor că era bine.

–Hei, voiam să văd cum merg lucrurile la rude.

Spun eu după o gură adâncă de aer.

–Totul e minunat, dar îmi e dor de tine sis.

–Şi mie de tine sis.

–Deci trebuie neapărat să îți povestesc ce am pățit azi.

–Toarnă tot.

–Eram cu verişoarele mele mai mici în magazin şi ne țineam de mâini. Am închis ochii pentru o clipă şi mi-am închipuit că sunt copiii mei şi ai lui Kemal.... ce nebunie nu?

Am zâmbit. Era mai mult decât bine.

–Chiar deloc. Şti că într-o zi aşa va fi.

–Chiar sper sis.

–Îți promit eu. Am avut dreptate şi când ți-am zis că te place.

–Sper să ai gura aurită sis.

–Şi eu. Ok mă bucur că eşti bine mai vorbim mâine. Te iubesc sis, ai grijă.

–La fel sis. Pupici.

–Pupicei.

Am închis strângând telefonul la piept. Bruce se uita la mine cu o privire din aceea plină de compasiune.

–Voi două chiar țineți una la alta mult.

Mi-am îndreptat ochii înlăcrimaţi spre el abia reuşind să nu izbucnesc în lacrimi.

–Normal, e ca o soră pentru mine.

–Păi se pare că erau toți afară când a izbucnit incendiul. Cu excepţia a câtorva persoane, care au scăpat cu răni uşoare.

–Ce uşurare. Bruce, te rog du-mă acasă.

Bruce a dat din cap şi ma ajutat să urc pe motocicletă. Nu voiam să fiu aici când ajungea poliţia şi salvarea. Alte întrebări, alte îngrijorări fără folos ce nu voiam să i le provoc mătuşii mele.

Drumul spre casă a fost lipsit de replici. Nici nu voiam să fie altfel. Aveam nevoie de linişte ca să îmi clarific gândurile. Nevoia de o revoluţie era urgentă. Bruce a oprit la capătul aleei.