Apelul cu nr. privat

Capitolul XII. Momeala

Mă plimbam liniștit pe Strada Lincoln către parcul de după bulevard gândindu-mă la Raluca.

Oh Raluca. Ființa fără de care viața mea nu ar mai fi un coșmar interminabil fără cale de scăpare.

Criminala fără scrupule care ar face orice pentru a se răzbuna. Încă îmi pun întrebarea... de ce eu? Iar apoi imediat apar și celelalte întrebări: De ce nu m-a omorât pe mine? De ce mă vrea în viață? Ce vrea de la mine?

Sunt sigur că fac o mare greșeală să mă întâlnesc cu ea. Ori are de gând să mă ucidă ori vrea ceva de la mine. Și aș miza pe a 2 a variantă. Dacă mă voia mort, eram deja...

Probabil mă vrea mort după ce află acel "ceva" de la mine,de aceea voi face eu primul pas. Trebuie să plătescă.

O voi ucide.

Probabil asta e vocea răului din mine care își vrea răzbunarea mult dorită ce clocotește în adâncul sufletului.

Chiar dacă erau criminali,ei au fost familia mea și mi-au oferit tot ce mi-am dorit, de la mâncare și un adăpost până la tehnologie de ultimă generație și haine de firmă. Până la urmă ei mi-au oferit iubirea paternă de care are nevoie un copil.

Nu am de unde ști ce s-a întâmplat cu părinții mei naturali, nu am de unde ști dacă această fufă spune adevărul.

Trebuie să mă răzbun.

Fără să îmi dau seama mă aflam în făța parcului și era ora 15:57. Încă 3 minute până la ora fixată și nici urmă de vreo fată... sau...

-Hei Marc! se auzi o voce feminină din spatele meu, iar când m-am întors am văzut o fată cu părul șaten și cu ochii capriu, imbracata sumar.

-Salut, tu ești...? am întrebat sfios cu un oarecare dubiu. Nu părea să fie vreo criminală, părea doar o tocilară.

-Raluca, mi-o tăie scurt ferm convinsă că asta este numele ei.

-Oh, am spus stânjenit.

Ea se uita la mine cu o față atât de nevinovată, încât chiar nu mă lasă sufletul să o omor, eu nu sunt asa,eu nu ucid. Dar ea mă manipulează sută la sută. Știu asta.

Își desfăcu brațele în semn că vrea să mă îmbrățișeze, iar eu la rândul meu am luat-o în brațele. Nu am ezitat și în timp ce eram îmbrățișați mi-am scos cuțitul din maneca hanoracului. Acum e acum...

Când ea a vrut să se elibereze din strânsoare, mi-am pregătit mână și am vrut să îi înfig cuțit în spre inimă, dar ea țipă, căzând în genunchi.

-Nuuuu! Te rog, nu o face. Nu am făcut nimic, spuse printre suspine acoperindu-și fața cu mâinile.

-C-ce? am întrebat confuz,apoi am sesizat că mi-a bâzâit telefonul în semn că am primit un mesaj.

"Doar nu credeai că o să vin chiar eu, nu-i așa? R."

Serios? Acum mesaje cu nr. privat și a mai folosit și o fată nevinovată pentru jocul ei murdar.

"Ba să ști că da."

"Păcat. Voiai să mă omori? Crede-mă, cu un așa truc ieftin nu vei reuși. R."

"Ai spus că vrei să ne întâlnim. Eu am venit, spre deosebire de tine."

"Crezi că nu sunt aici? R."

"Eu nu te văd."

"Spunei Elenei să plece acasă și dacă spune cuiva ceva știe ce pățește! R."

"Sadico!"

"Ne vedem mâine în același loc,la aceeasi ora. Fară șmecheri. Oh, și salută-l pe Andrei de la orfelinat. R."

Tipa asta mă sperie rău de tot. De unde mama mă-sii știe ea de cei de la orfelinat? Și de ce nu a fost aici? Și de ce a trimis pe altcineva? Și dacă tot e aici de ce nu o văd? Nu e nimeni în parc... Off, fata asta mă scoate din sărite.