Apelul cu nr. privat

Capitolul XVIII. Vorbește pe pedeapse

Mă aflam pe o băncuță din parcul Sarling. Mi-am scos mâna stângă din buzunar pentru a mă holba la ceas preț de câteva secunde. Era ora 12:29 fară cateva secunde, iar când limba mare a indicat fix, am oftat zgomotos, prinzând dosarele mai bine sub braț. Mă uitam în gol până o voce feminină mă trezi din transă.

-Marc? îmi atrage atenția o puștoaia blondă cu niște ochi verzi, superbi, de vreo 13, maxim 14 ani care se afla exact în dreapta mea, zâmbindu-mi prietenoasă.

-Dacă mă întrebi înseamnă că nu ești ea deci hai să o terminăm mai repede, oftez ridicându-mi pentru a fi exact în dreptul ei.

-Nu știu despre ce vorbești, se apără pe un ron confuz, foarte agitată.

-Pe naiba, bufnesc, dându-mi ochii peste cap. Raluca, tipa care te obligă să iei niște dosare de la mine, spun făcându-i plictisit, semn spre dosarele din mâna mea.

A deschig gura probabil pentru a protesta, însă a închis-o la loc, înșfăcându-mi brutal dosarele din mână. Vrând să fugă am prins-o de antebraț, aceata scâncind din cauza contactului.

-Oh, haide, nu știi cum arată? o cicălesc, ea deja tremurând speriată.

-Nu știu despre ce vorbești!

-Este blondă? Șatenă? Roșcată?

-Uite, chiar nu...

-Măcar culoarea ochilor, o forțez încercând să scot ceva de la ea însă aceasta mă călcă brutal pe picior, dar cu forța ei nici nu am simțit.

-Spune-mi măcar cum vă contactează? Vă vedeți des?

-Ești nebun, se răstește speriață. Nu știu...

-Oh mai taci cu scuza asta, sigur că o știi.

-Ești complet nebun, îmi spune pe un ton speriat, încercând să scape din strânsoarea mea.

-Haide, o implor încercând să par neajutorat. Măcar nr. de telefon sau cum arată sau ceva. Am nevoie de asta.

-Uite, știu prin ce treci, oftează într-un final. Dar ești în siguranță. Ea nu te va ucide.

-Ce? De unde știi?

-Pentru că Raluca nu este chiar fără inimă și știu că nu îți va face ție rău pe...se opri brusc, scăpând dosarul din mâna dreaptă, ducându-și-o la gât.

-Pentru...încercă să continue, dar respirația ei se îngreuna din ce în ce mai tare. Parcă avea o criză de astm.

-Pen...tru...că...a încercat din răsputeri să termine propoziția, dar nu a reușit deoarece, deodată, i s-a tăiat respirația și a rămas câteva secunde cu ochii deschiși încercând să proceseze ceva însă imediat își pierdu puterea să lupte...cu orice i-ar fi dat diavolița...și căzuta lată pe asfalt.

-Nu, am șoptit lăsându-mă pe vine pentru a-i lua pulsul. Nu avea puls.

-Oh nu, nu, nu, nu, deja țip, multe priviri din parc fiind asupra mea și a blondei căzute.

Imediat, câteva persoane s-au apropiat de noi și au încercat să îi ia și ei pulsul, iar alte persoane au sunat de urgență la salvare, dar știam că este imposibil. A murit. A murit de-a binelea. În fața mea. Fară să pot să ajut.

Am simțit cum fața îmi este compleșită de lacrimi la vederea trupului neînsuflețiț a fetei care a vrut doar să mă ajute.

Un bâzâit m-a făcut să tresar și să vârărs mâna în buzunar pentru a citi mesajul primit, sută la sută fiind de la Raluca.

"Ups, se pare că otrava a reacționat prea repede. Greșeala mea :) R."

"Ești total bolnavă!"

"De fapt, dacă nu o țineai la taclare, reușea să ajungă mai repede la mine pentru antidot. Mâinile tale sunt pline de crimă, Marcus. R."

"Da, cum am spus. Total bolnavă."

"Haide Marcus, nu te bosumfla așa repede. Jocul de abia începe. R."

"Tu chiar nu ai puțină demnitate și inimă față de fetele care te ajută?"

"Niciodată nu mi-a plăcut de Elisa. E o gură spartă, dar știi asta deja. R."

Am bufnit nervos și fix când m-am pregătit să scriu un alt mesaj, un personaj, tot împrăcat în negru, mi-a atras atenția. Era destul de înalt și purta o pălărie neagră, o pereche de teniși, de jeanși, o jachetă neagră și o pereche de ochelari. Se uita straniu la tot peisajul din fața lui. La toată agitația creată de oamenii care încercau din răsputeri să o ajute pe... Elisa.

M-am ridicat și am început să mă holbez la el involuntar. Este un puști. Sau poate o puștoaică.

Mi-a făcut un semn din degete, mai mult un salut, și a început să se îndepărteze cu pași grăbiți.

-Ce naiba, înjur încercând să mă îndepărtez de ceilalți oameni care tot încercau să îmi vorbească, dar era inutil. Nu îi ascultam.

Mi-am vârât mâinile în buzunarele pantalonilor și m-am întrebat în pași alerți către tipul sau tipa misterioasă...

To be continue...