Îl priveam pe lord George Obey cum cobora scările cu toate bagajele în mână, având o față tristă și dezamăgita. Ajungând în dreptul meu acesta se oprește și nu spune nimic, doar se uită în ochii mei de parcă îmi cerea socoteala pentru decizia luată.
Rup tăcerea.
-Lord Ob...
-Vă mulțumesc pentru ospitalitatea oferită de dumneavoastră și a casei dumneavoastră și îmi pare rău că nu am fost destul de bun în a vă arăta cât de mult vă doresc.
-Și mie îmi pare rău că v-am dezamăgit.
Fața lui s-a luminat, parcă nu se aștepta la această replica.
-Dezamăgit? Da, sunt. Dar nu de dumneavoastră, ci de mine, pentru că nu v-am arătat cât de mult vă vreau. Și acum această șansă s-a topit. Totuși, vreau să-l felicit pe lord Du Bois, el a reușit să vă convingă.
Cei doi dau mâna și își zâmbesc.
-Vă doresc o căsnicie fericită și rodnică! Aștept cu nerăbdare invitația la nuntă.
-Veți fi primul care va primi una, vă garantez!
-Vă mulțumesc! La revedere!
Acesta își ia bagajele și pășește spre ușă.
-La revedere!
Fără să se uite în urmă, acesta pleacă. Și plecat a fost.
Rămasă singură pe hol cu Francis și Matilda, rămân nemișcată. Pentru câteva minute bune. Îmi închipuiam cum ar fi fost dacă l-aș fi ales pe George.
-Contesă...
-Ce e Matilda?
Ies din transă și mă uit la ea.
-Nimic, doar că stăteați acolo, fără niciun motiv.
-Ai dreptate! Mă duc în camera mea. În seara asta eu nu mănânc, să-i pregătești ceva doar lordului Du Bois.
-Contesă...Cred că de acum ar trebui să-mi spui Francis.
-Bine atunci, lordului Francis.
Mă uit la el zâmbind și fără a mai întârzia urc scările.
-Matilda, te rog să nu te obosești pentru mine! Nu vreau nici eu să mănânc.
Îl aud cum acesta vorbește cu mâna mea dreaptă. Mă uit la el fără ca el să-și dea seama. Eram deja pe alt etaj, dar mă uitam la el, cum vorbește cu Matilda. Eram într-o stare în care nici nu realizam ce zice. Până într-un moment, când îmi dau seama că el se uită la mine înapoi. Îmi zâmbește și începe să urce scările după mine. Îl zăresc și realizez că acea privirea a lui era un răspuns la privirea mea, care aparent, era un inadecvată, întrucât pentru el era parcă o invitație de a mă urma în dormitor.
Deslușesc asta imediat, așa ca mă grăbesc să ajung la mine în cameră, singura. Auzindu-i pașii pot determina că deja ajuns pe același hol cu mine și că, probabil mă vede pe mine alergând aproape spre camera mea. Mă simțeam ca un copil care fugea de bau bau, era înfricoșător, dar totuși palpitant. Ajung în fața ușii mele și mă opresc.
-De ce mă urmărești?
Aproape că strig.
-Asta îmi zicea privirea ta. Să te urmăresc. Și asta fac, cum comandă contesa acestui castel!
Între timp, el ajunge în dreptul meu. Mă las cu spatele pe ușa dormitorului și mă uit lung la el.
-Nu asta intenționa privirea să zică. Ea doar cerceta.
-Păi...așa mi se părea mie că-mi zice, să vin după tine. Indiferent de unde vrei să mergi, iar eu, ca un servitor umil, am urmat comanda.
-Tu ai văzut ceea ce ai vrut să vezi.
-Probabil.
El se apropie de mine, atât de aproape încât doar centimetri me despărțeau. Dar nu mă atinge deloc. Atinge însă ușa, pe care o deschide.
-Vă mulțumesc frumos că ați venit până aici...doar ca să-mi deschideți ușa.
-Plăcerea e a mea. Deși...nu știam că vin doar pentru atât.
Realizez ceea ce avea el în gând. Și îmi pierd cumpătul.
-Nu, nu știai. Ceea ce tu ai în minte e ceva greșit având in vedere că nu suntem căsătoriți.
-Nu suntem căsătoriți, suntem logodiți.
-Tatăl meu mi-a zis că puteți să faceți ce doriți ca să mă convingeți să vă aleg, atât timp cât rămân nevătămată și pură.
-Ce bucurie atunci este când mă gândesc că deja v-am convins...
-Nu veți renunța la această idee...
-Doar daca îmi spui tu, dar să-mi spui clar, ca să nu rămân confuz din nou și să trebuiască să îmi explic singur ce dorești să-mi zici. Așa că spune-mi! Vrei sau nu.
Rămân într-un loc. Mă uit în ochii lui și mă las pe ușă pentru a o deschide. Nici nu intru în cameră că o și închid. Lăsându-l pe el pe hol.
-Nu vreau.
Îi spun într-un ton copilăresc.
-Bine.
Atât, spune bine. Și îl aud cum pleacă, îi aud pașii îndepărtăndu-se. Deschid ușa și îl zăresc cum pleacă.
Mă uit la el, iar el nici măcar nu se uită înapoi. Îmi închid ușa și mă îndrept spre geam, unde zăresc în îndepărtare un grup de oameni, de muncitori ai câmpului ce se îndreaptă spre castel, având în mână făclii cu foc și furci și topoare. Realizez că ceea ce era să se întâmple era teribil, așa că încep să fug spre ușa din față, ca să văd ce-și doreau ei cu adevărat.
Toți din castel se uită la mine nedumeriți, fără a realiza ce se întâmplă. Ajung la ușa de la intrare și strig.
-Este un grup de oameni furioși ce se îndreaptă spre noi cu foc și furci. Nu știu de ce. Eu ies să văd dacă pot să rezolv pe cale pașnică cu ei. Nimeni nu iese, în afară de mine. Înțeles?
Toți dau din cap, arătând că îmi vor respecta dorința și rămân tăcuți. Toți în afară de Francis.
-Eu nu te las cu ei. Cu țăranii ăia. Cu sălbaticii ăia.
-Ei sunt oameni. Oameni buni. Sigur le-am greșit cu ceva de vin. Să nu mai vorbești așa despre nimeni. Nu vii.
Ies vijelios din casă și-i zăresc pe acei oameni. Cum stăteau la poartă. Mă îndrept rapid spre ea și o deschid.
-Oameni buni, ce ce v-am greșit? Ce doriți?
Un bărbat mai bătrân se apropie, își lasă furca la pământ și vine spre mine. Îmi ia mâna și se uită în ochii mei.
-Am aflat că v-ați logodit cu un lord Obey.
- Adevărat. Ce e cu asta?
-Nu puteți să faceți asta, nu puteți să vă căsătoriți cu el, contesă! E un monstru. Își tratează muncitorii atât de crud. Îi bate, pe femei le siluiește să facă lucruri murdare, le lasă însărcinate, le omoară pruncii. Noi nu putem să lucrăm pentru un astfel de om. Dar nici să plecăm nu avem unde chiar dacă am vrea.
Rămân blocată la acuzațiile bătrânului. Nu pot să cred că sunt reale. Nu vreau să cred că sunt reale.
-De unde știți astfel de lucruri? De ce sunteți atât de siguri?
-Noi suntem țărani, dar tot mai colindăm țara asta și tot mai aflăm despre alți lorzi și conți din țară și ce fac.
-Și ar trebui să rup logodna, atunci? Asta trebuie să fac?
- Asta ar fi corect, pentru noi, dar și pentru dumneavoastră. Sunteți o domnișoară corectă și bună cu toți. Nu merită să vă stricați sufletul pentru un astfel de om. Mai sunt bărbați în lumea asta. Bărbați care să vă merite cu adevărat.
-Atunci asta voi face.
- În acest caz, noi oprim revolta și plecăm acasă cu inima împăcată. Vă mulțumim pentru înțelegere, contesă.
-Eu vă mulțumesc, pentru că mi-ați dat de știre. Și asta ar fi și un prilej de a vă spune că voi veți lucra numai și numai pentru mine, indiferent cu cine mă voi căsători în viitor, dacă mă voi căsători.
Toți oamenii s-au întors și au plecat acasă, doar eu am mai rămas în fața porții , așteptând să-mi vină curajul pentru a pleca și pentru a rupe logodna cu acel om. Nu am fost nevoită, întrucât el a venit la mine.
-Ce au vrut acei oameni de la tine?
- Să rup logodna cu tine.
-Ce?! Ce treabă au ei cu noi? Ei sunt nimeni. Cui îi pasă de astfel de oameni? Ei nici măcar nu sunt oameni. Ei sunt doar robi. Robii noștri.
În acest timp el mă ia în brațele lui, încercând să mă îmbrățișeze. Eu mă dau câțiva pași în spate.
-Ei nu sunt robii noștri. Ei sunt oamenii mei. Și treaba lor în asta este faptul că tu ești un tiran și că nu vor să aibă de-a face cu tine. Și dacă ei vor asta, asta vreau și eu. Așa că te rog, să-ți iei lucrurile cât mai repede din casa mea și să pleci îndată. Nu vreau să te mai văd nici măcar o dată în viața mea.
-Adelaide... Nu întrece măsura... Hai în casă. Și mai vorbim noi.
-Nu. Tu mergi în casă, tu îți iei catrafusele și pleci. Imediat. Îți dau jumătate de oră. Dacă nu pleci până atunci, eu voi chema înapoi muncitorii, ca să te ia ei și să te pedepsească ei, pentru toate relele pe care le-ai făcut.
Fără a mai spune nimic, el pleacă. Nu trec nici măcar 15 minute iar el deja avea totul împachetat, ieșind e poartă.
-Eu cred că faci o greșeală foarte mare.
-Eu nu cred.
După ce iese, eu închid poarta și mă uit prin grilajele ei cum el pleacă, pe jos, având în vedere că am crezut că merită o caleașcă.
După ce nu am mai fost capbilă să-l văd, m-am îndreptat spre casă, unde o Matilda zâmbăreață mă aștepta.
-Mă bucur că ați decis asta. Nu vreau să vă mâhnesc, dar vă voi spune adevărul. Singurătatea vă priește mai mult decât iubirea. Căutați de mult un mod prin care să scăpați de toți cei trei.
-Știam asta. Însă nu am spus-o niciodată. Îmi place să fiu singură. Și nu e nimic în neregulă cu asta. Am fost născută să fiu ca o țestoasă, am fost născută să pășesc singură.
Spunând asta, mă îndrept spre camera mea, îmbrățișând într-un final liniștea și pacea ce era în casă. Totul era într-un sfârșit ca înainte de nuntă.
