De ce acum? De ce atunci și de ce mereu?
De ce pedepsești oamenii prin tăcere? De ce îți lași chipul lipsit de expresivitate atunci când cineva îți greșește? De ce nu privești oamenii în ochi și preferi să te distanțezi printr-o barieră rece și întunecată?
- Nu ți-e frică să pierzi oameni? Nu ți-e frică de singurătate? Te întreb, iar tu taci. Taci din nou, din nou și din NOU!!!
Sau cumva ăsta este răspunsul? Tocmai frica asta te ține departe, așa-i? Au trecut ani mai mulți decât degetele de la mâini, iar noi am rămas la fel. Lipsiți de răsuflare în fața piedicilor și, totuși, avem pretenții să fie ca la început. Dar nu mai e! Tu nu mai ești, eu nu mai sunt! Am fost și am plecat. Am pășit diferit, iar tu nu m-ai urmat. Ai rămas acolo și m-ai privit! Ai fost mândru și poate că mai ești, dar ceva nu mai este la locul lui! Poate că noi nu mai suntem, pentru că am creat distanță cu fiecare cuvânt nerostit la momentul potrivit!
De ce acum?
Pentru că oricât de mult am încerca să fugim, destinul ne prinde din urmă. Iar el nu mai e al nostru. El devine al TĂU și al MEU! Doar atât! Și doare când știm mai bine ca niciodată cât ne-a luat să fim cine suntem și cât de mult am pătimit și împreună și separat! Și totuși ne vezi? Eu am un val de ceață în privire. Îți jur că mă șterg la ochi, îți jur că încerc și să mă privesc în oglindă, dar aburii apar din abundență. Trec cu podul palmei suprafața netedă pentru a-mi vedea reflexia, iar în urma se formează o nouă imagine neclară. Îmi spun că nu am nevoie să mă privesc, dar totuși cum să mă mai recunosc?
- Tu poți să o faci?
- Poate!
- Atunci învață-mă! Am nevoie să știu!
Dar doar privești! Cu o față lipsită de expresivitate! Ca o statuie tăcută pentru totdeauna. Ai ochii reci, duri și rigizi. Nu mai au sclipire!
- E vina mea? te întreb.
- Întotdeauna! iar tu îmi răspunzi pe un ton plin de ură, deși nu-ți miști buzele deloc. Nu clipești și nici nu mă privești.
Iar eu mă întreb în mintea mea dacă sunetul vocii tale e real! Îmi duc mâinile la urechi și încep să țip. Saliva crează lanțuri în gura mea, devenind putredă și prefăcându-se în cenușă!
Tușesc!
Încerc să scuip și să trag o gură de aer curat, dar mă sufoc tot mai tare!
- Ajutor! aș fi strigat dacă aș fi putut. Ți-am întins mâna după ajutor, iar pentru prima dată tu te-ai mișcat. Dar nu ca să fii acolo pentru mine, ci ca să închizi ochii și să-mi intorci spatele!
Cine ești? Cine sunt? Am fost, dar nu mai suntem. Mi-e dor de mine, dar cu riscul de a fi acuzată de frivolitate, nu aș da timpul înapoi!
- Mulțumesc!
- Pentru ce? mă întreabă vocea ta invizibilă.
- Pentu tot!
- Și pentru tăcere? aud din nou după câteva momente de tăcere.
- Și!
