A ieșit soarele din nori după atât de multe zile reci și cenușii. Mi-am luat geaca neagră pe mine, mi-am pus fularul la gât și am băgat rapid căștile în buzunar. Am încuiat ușa în liniște și mi-am văzut de drum. Am privit prin fereastră tabloul sobru de culori închise care se pierdea în viteza metroului. Muzica îmi este hrană pentru suflet și zâmbesc pentru că mă menține vie, mă ajută să trăiesc, să simt și să visez.
Am întâlnit în drumul meu un zâmbet plin de viață și o privire timidă ațintită total asupra ei! Oare erau fericiți?
Mi-am completat colecția de cărți, poate din necesitatea de a-mi regrupa sufletul bucăți.
Am vrut să aleg același drum spre casă, dar nu am putut. Mi-ai fost în minte încă de când m-am trezit. Ciudat, mai ales pentru faptul că nu te-am mai simțit, nu te-am mai văzut, nu te-am mai avut demult. Mi-ai călăuzit pașii, știu sigur. Ai știut că-mi va fi o lecție de viață, ai știut că ceva se va schimba în mine dacă merg în continuare.
De data asta când am privit pe fereastră am văzut cum las în urmă clădiri, peisaje, oameni care erau perocupați de ei înșiși, dar cine nu e? Acum nu mai eram dedesubt, eram deasupra unde puteam simți viața, timpul și trecerea mea prin el. Am coborât din autobuz și am pășit spre Universitate. Picioarele au început să aibă voință, să mă ducă spre un loc pe care nu-mi doream să-l mai văd curând, pentru că doare. Nu eram pregătită, dar ele nu au vrut să asculte. Ele au mers în continuare, iar apoi au schimbat direcția.
Era prea târziu, am făcut dreapta spre iad!
Am văzut crengile verzi de molid care s-au ridicat mândre spre cer. Ele acopereau aproape total clădirea imensă care ascunde perfect durerea, suferința și sfârșitul. Crengile reprezentau viața în acel loc mai rău decât purgatoriul și au reușit să invadeze aerul prin mirosul său sănătos de verdeață. Paradoxal, nu ? Să existe viață în casa morții. Cine ar fi crezut? În ciuda ironiei, ele și-au depășit granițele și s-au infiltrat printre verigile negre, reci și rigide care în mod normal țin prizoniere sufletele morților. Sună atât de morbil, știu. Dar realitatea e dură... tu când ai plecat ai fost dur și egoist. Și totuși, crengile verzi sunt singurul lucru sănătos și plin de speranță, iar ferestrele lungi și triste nu fac altceva decât să prevestească moartea. Sunt ca niște oglinzi clare ale unui viitor nemilos.
Încă pășesc timid pe trotuarul asfaltat. Acum picioarele mele sunt speriate, le simt cum tremură și cum se înmoaie. Mi-am băgat mâinile în buzunare și am înghițit dureros în sec. Nici nu am realizat că am lacrimi dure pe obrajii fierbinți până când o pereche de ochi străini m-a privit nedumerită. Aș fi vrut să ating metalul înghețat, dar mi-a fost frică să nu mă absoarbă trecutul. Și totuși, ce fac aici? De ce mă rănesc singură? De ce nu mă opresc când încă mai am timp? Nu trebuie decât să-mi ordon singură stânga-împrejur!
Deși au trecut trei ani, parcă totul s-a întâmplat ieri. Îți promit că am vrut doar să mă întorc în trecut, să deschid poarta acelei dimensiuni în care tu încă mai exiști, iar eu nu mai sunt de piatră și te pot îmbrățisa cu inima pregătită.
Îmi aduc aminte perfect acea fereastră. M-am apropiat de ea cu pași mărunți și triști de atâtea ori. Acum puteam să jur că nu voi putea să privesc către ea din cauza molizilor mândrii, dar cumva destinul a făcut să existe un unghi perfect către locul în care tu obișnuiai să mă aștepți nerăbdător . Parcă te văd, cu mâna fluturând în aer și cu zâmbetul de ușurare și nerăbdare pe chip.
Mă dor aceste cuvinte, dar nici nu vrei să îți imaginezi ce rană imensă am în suflet în lipsa ta. Așa că am privit într-acolo și ghice ce? Nu te-am găsit deși erai tu, dar cu alt chip! Un alt tu cu aceleași probleme, cu același gât alb bolnăvicesc și aceeași ochi care priveau în gol. Oare va avea aceeași soartă? Oare viața îi va lua și lui tot? Nu am putut să-l mai privesc fără să nu-mi răsucesc cuțitul în inimă.
Dar nu e curios? Cum lângă moarte se zbate viața? Cum aceleași crengi sănătoase sunt o ironie perfectă a acelui colț întunecat de iad?
Am fugit de acolo cu lacrimi șiroaie și un gust amar. Aveam nevoie de un refugiu, de un loc unde să găsesc alinare, sprijin, liniște. Am încercat să-l caut și am crezut că l-am găsit. Așa că am pășit în casa Domnului, dar nu am găsit nimic din ce am căutat. Oare nu era acasă? Oare nu era disponibil pentru mine? Oare nu-i merit înțelegerea și nu îi merit iertarea?
Acum cine-i mai cinic?
