O viață pierdută

Capitolul 2

A trecut o zi de când m-am trezit după plecarea lor singurele persoane pe câte le văd sunt asistentele și doctorul. Simt ca inebunesc vreau neaparat sa vorbesc cu cineva dar cu cine și ce as putea sa le zic? Ca ma simt singura!? M-ar crede nebuna, din exterior pare ca am o viața așa frumoasa, pare ca sunt împlinita, dar nu este deloc așa, ma simt  goală pe dinăuntru simt un mare gol in suflet, in minte...peste tot. Ce conturează ca sunt in viața, ce contează ca m-am trezit din coma dacă nu îmi amintesc nimic. Nu voi mai fi aceași. Oare am prieteni? Ce vor spune când le voi zice ca nu îmi amintesc cine sunt ei?
Deodată cineva bate la usa. Era iar doctorul, probabil cu alte teste. Toată seara și toată dimineața am fost supusa la atâtea teste încât nici nu le mai pot număra, sute de întrebări, grămezi de examinări, devine deja insuportabil.
-Nu mai vreau alte teste, va rog m-am saturat vreau sa fac altceva!zic eu uitându-ma la doctor insistent.
-Nu va faceți griji, domnișoara nu vor mai fi alte teste, am venit doar sa va spun ca aveți o vizita, va veni in câteva minute!
Aveam o vizita! Insfarsit! Abia așteptam, aveam sa văd și pe altcineva inafara de doctori și asistente!
Imediat ce doctorul pleacă din camera ma ridic in piciore și încep sa ma plimb prin camera. Usa se întredeschide ma pun repede in pat in poziție turcească. Un bărbat înalt intra in camera, era același care a rămas atunci lângă mine, era fratele meu. Își trage in scaun lângă pat și se aseară in fata mea. Ma uit doar la el dar nu pot scoate nici un cuvânt, nici nu știu ce as putea sa ii zic așa ca rămân cu privirea fixată pe chipul lui.
-Buna Renne, eu sunt Raul sunt fratele tău.
Nu reușesc nici măcar sa deschid gura sa rostesc in cuvânt.
-Uite știu ca este greu pentru tine, abia te-ai trezit si nu îți poți aminti nimic dar cum ți-am zis și ieri, va fi totul bine, te voi ajuta sa îți aduci aminte îți promit.
Se uita la mine și parca ii vine sa plângă  se vede pe fata lui cât de mult tine la mine și eu nici măcar nu îmi amintesc numele lui întreg. Cum ii pot face așa ceva unui om și mai ales unuia care tine așa mult la mine. Dintr-odată scoate din buzunar o cutiuța mică cu motive florale pe ea. In cutie era un lănțișorul cu un îngeraș agățat de el.
-Poftim știu ca nu îți amintești dar acesta ți l-am dat când ai făcut 10 ani și ți-am promis ca te voi apăra mereu și te voi ajuta mereu așa cum te voi ajuta sa treci și peste asta. îmi zice el punându-mi îngerașul in mâna. Era așa frumos, și atât de delicat și mic mi se prelinge o lacrima pe obraz și imediat simt o mâna cum îmi șterge lacrima.
-Îți promit Renne totul va fi bine.
Și așa se încheie totul, fratele meu pleacă din camera și rămân iar singura cu gândurile mele.

După o săptămâna
-Domnișoara Renne trebuie sa semnați aici pentru a putea pleca din spital. îmi spune asistenta uitându-se la mine.
Ma uit la asistenta care era de aceasi înălțime cu mine, avea parul roșcat natural cea ce vezi foarte rar in zilele noastre și doi ochi verzi ca smaraldele.
Semnez repede foaia, și ma îndrept spre tatăl si fratele meu.
In ultima săptămâna in fiecare zi a venit fratele meu pe la mine arătându-mi o grămada de poze și jucari de când eram eu mică, a venit însoțit și de tatăl meu dar el nu îmi adresa prea multe cuvinte, prefera sa se așeze și sa se uite la mine, versorul meu in schimb era cel mai activ si cel mai amuzant de fiecare data ma făcea sa rad si asta era un fenomen, iar când tata și fratele meu nu erau in camera îmi strecura in buzunar niște bomboane de ciocolata care erau super bune, el zicea ca eram înnebunită după ele si ca odata când eram mică il trimisesem pe Raul la ora 1 dimineața la magazin sa îmi ia. Trebuia sa le mânanc pe ascund ca sa nu ma vadă vreo asistenta sau vrun doctor pentru ca altfel dădeam de probleme având in vedete ca aveam un regim destul de strict. In aceasta săptămâna singurul care nu mi-a adresat nici un cuvânt era Andrew prietenul meu. Cum era posibil sa fiu cu el de trei ani și nici măcar sa vina la mine sa îmi spună măcar "Cum ma simt" sau orice decât sa stea in pragul uși cu mâinile încrucișare și sa se uite la mine. Raul îmi zicea ca tine enorm de mult la mine și aceasta situație era foarte grea pentru el si sa ma vadă in aceasta stare că nu îmi pot aminti cât de mult ma iubește.
-Ești gata, Renne? ma întreabă tatăl meu.
-Da sunt gata.
Nu puteam încă sa ii zic tata m-aș simți destul de stânjenitor sa ii spun așa mai ales ca nu imi amintesc nimic despre el.