O viață pierdută

Capitolul 3

Corpul îmi este amorțit. Am stat in pat toată ziua. Raul tot venea pe la mine prin camera sa ma întrebe ce mai fac la fel și Liam.
Dintr-odată aud pe cineva ca bate la usa, probabil era Raul.
-Intra e deschis.
Usa se deschide încet și un bărbat înalt, robust și cu parul blond spre saten intra. Imediat îmi dau seama cine intrase in camera mea. Era Andrew. Ma ridic din pat și ma pun pe micuța canapea de lângă geamul din camera mea. El înaintează spre mine cu pași înceți și se aseară pe canapea in capul celălat.
-Buna ,Renne îmi pare așa de rău ca te-am speriat de dimineața. Eu doar voiam sa vin sa te văd și când ai apărut cu Shadow direct in fata mea nu am rezistat. Îmi lipsești, mi-a fost așa dor de tine sa nu te pot tine in brate sa nu te pot săruta. Când veneam in fiecare și la tine la spital și te vedeam in acea stare simteam ca mor. Simteam ca mor sa știu ca nu te am lângă mine sa știu ca nu mai poți sa intri cu mine la facultate. Voiam amândoi așa mult sa intram împreuna. In lic a trebuit sa intru singur. Știu ca nu îți mai amintești dar simteam nevoia sa îți spun.
Nu știam ce sa mai zic. Ce puteam sa ii spun, nu aveam ce sa ii spun.
Deodată usa se întredeschide și Shadow intra in camera.
-Hei, băiete, hai încoace! ii zice Andrew lui Shadow făcându-i semn sa vina la el.
Shadow se repezeste  spre canapea și sare direct cu labele pe pieptul lui di îl linge pe fata.
-Îl sti pe Shadow? Văd ca te place mult!
Normal ca îl știu pe Shadow, doar eu ți l-am luat. Îmi amintesc ca îți doreai așa de mult cu cățel încât acum un an și ceva cand ai făcut optsprezece ani ți l-am luat. Erai așa bucuroasa ca ți l-am luat. Încât ai sărit direct in brate la mine, mai aveai un pic și ma puneai la pământ.zice el uitându-se la Shadow și zâmbind.
Un zâmbet mi-a apărut pe buze. Prima data când l-am văzut am crezut ca este așa rece nici nu voia sa vorbească cu mine la spital și acum observ cât de bun și grijuliu și atent este. Acum înțeleg și de ce nu a vrut sa vorbească toată săptămâna cu mine, ii era prea greu sa o facă, sa ma vadă in acel pat de spital sa știe ca nici nu știam cum îl cheama, asta era dureros...durere pe care eu i-am provocat-o. Ma simt așa de rău, câta suferința le pot provoca acestor oameni, și ei fac decât sa ma iubească asta înseamnă sa iubești prea mult. Când iubești enorm de mult îți asumi și riscuri. Când iubești prea mult ești rănit, așa se întâmpla mereu.
-Andrew?
-Da? spune el uitându-se la mine.
-Te-am rănit vreodată așa de rău încât sa te fac sa suferi.
Rămăsese mut pentru o secunda uitându-se la mine.
-Renne, ce tot spui? Nu m-ai făcut niciodată sa sufăr. Cum sa ma faci tu sa sufar.Te iubesc cel mai mult și tu la fel niciodată nu ma vei face sa sufăr.
-Și acum cu toate astea cu accidentul cu pierderea memoriei, acum nu te fac sa suferi? Și asta doar din cauza ca ți prea mult la mine.
-Nu Renne, toate astea nu sunt din cauza ta. Nu tu ai ales sa pățești accidentul, toate astea se întâmpla din cauza incompetentului ăla care a condus atunci beat, oricum acum este mort și-a făcut-o cu mâna lui. Dar sa nu uiți tu nu ma vei face niciodată sa sufăr.

Se apropie din ce in ce mai mult de mine. Se uita la mine de parca ar vrea sa ma ia in brate dar ceva îl oprește. Ma apropii din ce in ce mai mult de el și îmi încolăcesc brațele in jurul lui. La început pare un pic surprins dar ma săruta pe frunte și ma strânge tare in brate. Era așa de bine așa de cald așa de liniștitor. Parca nu as mai pleca. Stau o vreme așa in brațele lui și la un moment dat simt ca mi se închid ochi. Andrew ma ia pe sus, ma ridica și ma pune in pat. Se aseară lângă mine și ma ia in brate. Ma uit la ceas, era deja ora 23:00 stătusem doua ore in brațele lui.
Simt ca nu mai pot ochii nu îmi mai puteau sta deschiși nici o o secunda așa ca nu ma opun și cad prada somnului.