2282-2362

Robotul

După cum am spus înainte ca asistentul meu să mă întrerupă, meciul de runball a fost din nefericire „tăiat de pe casetă", așa că derularea va începe imediat după terminarea acestuia. Considerând ca a fost primul meu meci, m-am descurcat destul de bine, nici eu nu știam că pot alerga așa de repede! Desigur că Mark a fost câștigătorul indisputabil al partidei, dar cumva am reușit să „supraviețuiesc" destul de mult încât să ajung printre ultimii. Acum stăteam cu toții pe o grămadă de fiare, rămășițe rezultate din procesul recent de construcție a unei noi locuințe pentru o familie mutată în urmă cu câteva zile în Oază, cu șiroaie de transpirație curgând ca afluenții unui râu pe frunțile noastre. Obișnuiți cu efortul, copiii arătau mult mai în formă decât mine, râzând și făcând glume despre unele faze din partida care tocmai s-a încheiat în timp ce eu de-abia reușeam să mai respir, vorbitul sau mersul ieșind din discuție. Un robot stătea la mai puțin de cinci metri de noi, rotindu-și încet capul de la stânga la dreapta, analizând neîntrerupt tot ce mișca. Observând că mă holbam la abominația metalică și ceilalți mi s-au alăturat, scurte șoapte incorigibile și râsete înfundate zburând de la ureche la ureche. Mark s-a apropiat de mine. Strângea mingea de runball cu putere în mâna stângă, parcă de frică că robotul ar veni dintr-o dată și i-ar smulge-o fără niciun motiv.

-Urăsc chestiile astea, ochii cel mai mult... Parcă sunt două sonde care-și sfredelesc cu fiecare secundă de contact vizual o groapă tot mai mare în sufletul meu, amenințând din clipă în clipă să ajungă în centru.

-Wow! Mark poetul, nu sună prea rău... S-a amuzat Lily, alăturându-se și ea micului nostru grup de analizare a robotului.

-Uită-te și tu! Cum poți sta atât de indiferentă când monstruozitatea aia de metal adusă la viață de un suflet artificial stă la numai câțiva metri de tine?

Pesemne că Mark nu iubea prea mult roboții, sau orice organism care operează pe bază tehnologizată.

-Pur și simplu! Nu-l bag în seamă, el are treaba lui, noi a noastră.

Reynold s-a apropiat și el, menținându-și privirea pe corpul metalizat al robotului.

-Am auzit că ăștia-s făcuți să gândească cu creiere luate de la morți...

Toți ne-am uitat la băiat, uimiți și într-o măsură nedumeriți de instanta și morbida sa afirmație. Mark în special părea cel mai revoltat, o expresie de furie combinată cu o dorință nestăvilită de acțiune săpându-și un tranșeu lung pe fața palidă a băiatului. Lily pe de altă parte a început să râdă, un râs accentuat de tonul atât de ridicat al vocii. Eu m-am luat după ea, în felul meu puțin sceptic în raport cu originea în acel moment necunoscută mie a roboților. Cel puțin râsul era o caracteristică cu care eul meu infantil se putea mândri...

-Ce-i așa de amuzant? Unchimi-u mi-a povestit tot despre roboți! De unde vin, cum sunt făcuți, de cine și în ce scop. Faza asta cu creierul e cea mai acceptabilă. Știați că fețele lor sunt tăiate de pe chipurile criminalilor condamnați la moarte? Și doar puțin modificate pentru a încorpora ochii, care și ei îs luați de la extratereștrii cu pupilele mari?

-Da, și organele genitale tot de la deținuți vin nu? Sau astea-s luate de la soții castrați de neveste pentru infidelitate?

Lily râdea cu gura până la urechi, pesemne având chef de glume pe seama bietului Rey. Mie mi-a trebuit puțin ca să mă prind de gluma deocheată a fetei, explicată în cele din urmă de un Mark puțin mai relaxat.

-Unchit-u nu suferea de demență? De ce îi asculți teoriile conspirației? Acum o să-mi spui că o armată de reptilieni trăiește în Căldare, gata oricând să ne sară la gâturi.