Don't let me down

Capitolul VI

Patul parcă mă ținea captiv în el. Eram imobilizat din cap până-n picioare, iar inima îmi bătea nebunește. Un fior mi-a cuprins corpul începând să-mi transmită din ce în ce mai multă teamă. Îmi era teamă demult, dar acum teama mea se transformase într-un demon care luase stăpânire asupra mea. Simțeam cum patul mă trage în el. Speriat, am închis ochii și m-am lăsat în voia sorții. Am început să număr în gând, pentru a-mi calma frica și pentru a încerca să realizez dacă este adevărat sau doar sunt într-un coșmar interminabil. Simțeam cum patul aproape m-a înghițit, când am simțit o mână care m-a prins de bluză.
- Emm?!?
- Ai ațipit! Mi-a spus ea punându-se pe pat. Dacă vrei să dormi, poți!
- Aaaa, nu, mulțumesc! Am zis eu dând-o la o parte ca să mă pot ridica din pat.
- Dar ce ai? S-a apropiat de mine punându-și mâna pe pieptul meu și sprijinindu-și frundea de a mea.
- Emm, nu te apropia! Eu nu simt ceea ce simți tu, eu pur și simplu nu văd asta în tine, nu văd lumina, când închid ochii nu te văd pe tine. Scuze, eu... eu nu am vrut să te rănesc.
- Prea târziu! Si-a departat capul de fruntea mea și a plecat din cameră.
- Emm... nu pleca!

Înainte să iasă din cameră, s-a oprit în ușa și m-a privit cu disprețul unei inimii sparte în mii și mii de bucățele care nu mai puteau fi puse la loc.
După ce ea a părăsit camera am putut să iau jurnalul ei de sub pernă și să-l ascund sub haine pentru a iesi din casă fără să observe cineva că am luat jurnalul.  Mă simțeam foarte rău din cauza prostiei mele și faptul că îi spusesem vorbele acelea mă făceau să mă gândesc la ceea ce zimt de fapt pentru ea, o iubeam și acum o pierdusem.

M-am întors să ies din cameră și am văzut cum ușa camerei  devenea o gaură  mare și albă care înghițea tot ce se afla în apropierea ei. Am încercat să mă agăț de biroul Emiliei pentru a nu fi tras în gaura aceea albă. Mă țineam strâns de biroul ei, însă gaura se mărea și parcă aspira totul, inclusiv pe mine. Am încercat să mă țin tot mai strâns de birou, însă și eu și biroul am fost absorbiți.
Când m-am trezit am constatat că mă aflu deasupra patului în care mă aflam eu intubat, iar lângă mine se afla mama mea care mă tinea strans de mână și îmi șoptea ceva, puteam să o aud:
- Eu știu că nu ești mort! Aștept să te trezești, dar ei nu! Să știi că orice ar fi eu te iubesc. 
O piuit a străpuns liniștea camerei. Mama s-a ridicat brusc de pe scaun și a țipat în gira mare:
- Ajutooor, moare!
Imaginea s-a făcut neagră, am încercat să întru în corpul meu, dar nu am reușit. În acel moment aș fi vrut să o iau în brațe și să îi zic că și eu o iubesc. Am încercat să îmi mișc mâna, dar nu reușeam și asta era frustrant. Îmi doream să pierd lupta cu viața, nu mai aveam nimic, nu o mai aveam pe Emm.
Am simțit un fior pe spate și în următoarea clipă am simțit cum mă aflam în cădere liberă. Am încercat să țip, dar nu îmi puteam deschide gura. În fața ochilor mei toate momentele importante din viața mea au apărut, Emm era în toate, cum de nu realizasem până acum că ea mereu a fost cu mine și  că eu chiar o iubeam?
Ultima imagine mi-a apărut în față și parcă s-a oprit în loc timpul, Emm, era Emm în imagine, dar era moartă, era în sicriul ei alb cu garoafe roșii pe mărgini. O lacrimă mi-a strapuns ochiul și s-a scurs pe obraz, o iubesc!
Timpul si-a revenit, iar căderea mea s-a sfârșit foarte rapid și brusc, "ultima oprire în corpul meu". Ce călătorie interesantă, mi-am zis.
Puteam să o aud pe mama panicandu-se și asistentele care încercau să mă salveze. Bipăitul nu se mai auzea, toata lumea era ușurată.