Când a plecat acasă, l-am întrebat cum de nu era cu bicicleta şi mi-a spus că era la reparat. De fapt, Bogdan îşi vânduse bicicleta, pentru a avea bani ca să îmi cumpere ursul de pluș. Dar eu nu am ştiut asta. În perioada care a urmat, Bogdan venea la mine pe jos, deşi locuia destul de departe de mine, cred că la o distanţă de vreo 5-6 km. Venea pe ploaie, pe zăpadă, iar uneori, era atât de frig, încât îmi era milă de el când îl conduceam şi vedeam ce vreme trebuia să îndure până va ajunge acasă. Dar el era fericit, eu eram universul lui şi niciun sacrificiu nu i se părea prea mare pentru a fi cu mine.
