Când am ajuns în faţa porţii, am spus un "Mulţumesc!" pe fugă, dar fără să mă uit la el şi am intrat în curte.
"Ce drăguţ!" - mi-a spus prietena mea cea mai bună, când i-am povestit întâmplarea. La 20 de ani ai ei, gestul băiatului care a alergat prin ploaie şi m-a condus acasă cu umbrela lui, i se părea foarte romantic.
A doua zi, am găsit în poartă un bucheţel mic de lăcrămioare. M-am gândit că poate erau de la el, pentru că de la altcineva nu puteau fi, decât dacă nu cumva i-ar fi lăsat vreo vecină flori tatălui meu... ツ
După câteva zile, în timp ce stăteam afară cu copiii de pe stradă, l-am văzut pe băiatul cu umbrela, trecând cu bicicleta pe lângă casa mea. M-a privit într-un fel care mi se părea ciudat... pentru că nimeni nu mă mai privise aşa până atunci.