Ultima dată când l-am văzut pe Bogdan, m-a găsit în faţa porţii cu un băiat pe care îl plăceam. Pentru că nu l-am băgat în seamă, Bogdan a stat cu prietenii mei la câţiva metri de noi. M-a urmărit toată seara cum râdeam şi cum flirtam cu băiatul acela sub ochii lui. Nu mi-a păsat...
Pentru că în zilele următoare Bogdan nu a mai venit, toată lumea mă întreba de el, fiindcă toţi erau obişnuiţi să îl vadă în preajma mea. Iar eu am început să-i simt lipsa... Abia atunci când nu mai era cu mine, realizam cât de bine îmi era în compania lui. Îmi era dor de el când mă plimbam, îmi era dor să râd cu el, să stăm în curte, să mă ajute la treburi, orice, numai să fi fost cu mine. Nu ştiam unde locuia, pentru că nu m-a interesat niciodată, fiindcă nu m-am gândit că voi fi nevoită să îl caut și pentru că nu m-am aşteptat să îl pierd. Într-o seară, am găsit în poartă un plic de la Bogdan. Era o felicitare în formă de frunză, pe care îmi scrisese:
