Prolog: acest capitol nu este chiar o perioada de care sunt mandra din viața mea.
Trecuse ceva timp de agonie, planesete si nopti nedormite. Imi era dor sa vorbesc cu el, sa fiu lângă el si el lângă mine. Sa ne Ținem in brate, sa simt fluturasii oferiti de fiecare data cand buzele lui se lipeau de ale mele.
Nu pot spune ca m-am îndrăgostit de el numai din vorbele lui care pur si simplu se jucau de-a prinselea prin capul meu in fiecare moment, m-am îndrăgostit de el pentru ca a fost primul baiat la care am fost in casa si nu a avut intenția sa mi-o tragă. El pur si simplu a început sa se joace in curtea lui cu câinele. Am apreciat foarte mult treaba asta.
Era dulce, stia cum sa te întoarcă, stia tot timpul ce sa spună.
In Octombrie am primit un mesaj pe Facebook care imi spunea ca sunt chemată la ziua unui prieten in cam doua ore. Mi se părea foarte ciudat pentru ca normal atunci cand chemi pe cineva la ziua ta, ii invita cu minim 1 sapatamana înainte, nu? Ei bine, nu, cel putin aici nu era asa. Am tratat cu mama vreo ora sa ma lase. Si cand ma refer la "tratat", vreau sa spun mii si mii de "te rog, mami!" Si "te iubesc, daca ma iubesti lasa-ma!" Plus sute de lacrimi scurse pe obrajii mei.
Cand am auzit ca ma lasa, am mers sa imi caut haine. Nu aveam! (Unica problema a fetelor, mai ales cand se grăbesc este ca nu ai haine!). Am scotocit printre rochite si am găsit o rochita de vara albastra, mi-am luat strampenii mei albaștrii si geaca pe deasupra. Sa nu uitam si tocurile, care la mine sunt nelipsite pentru ca sunt foarte mica de statura. Am pornit spre sărbătorit. Pe drum, primesc un telefon, era sărbătoririi.
- Da!
- Ce faci Laura?
- Uite, vin spre tine. Tu ce faci?
- Pai... Ca uite.. Pe unde esti?
Se auzeau soptituri pe background. Deja devenea ciudata treaba.
- Pe la Grădiniță.
- Pai uite tu Laura cum sta treaba, nu eu te-am chemat la ziua mea, Ștefan a facut-o.
- A, pai atunci ma intorc acasa.
Era Octombrie. 5 Octombrie, chiar, undeva pe la 9 noaptea. Se lăsase frigul, imi tremurau picioarele in timp ce mergeam.
- Cum vrei, daca vrei poti veni dar noi nu mai stam mult.
- Eh, lasa ca ma duc acasa. Ce rost are daca nu m-ai chemat tu?
Sunt o persoana care se demoralizeaza extrem de repede, asa ca am acceptat sa ma intorc acasa fără sa ma gandesc de doua ori. Deși imi era aiurea ca aveam chef de putina "distracție" (aveam defapt chef sa il vad pe Ștefan, dat tu taci, ca nu stii).
- Pai poti venii.
- Lasa, ne vedem noi maine.
- No bine, ciao!
- Ciao.
Mergeam încet spre casa, sperând ca cineva imi va vedea dezamăgirea de pe fata si va face o minune prin care ma putea teleporta direct la sărbătorit in casa. Imposibil, dar totusi speram.
Dupa cam 2 minute, imi suna telefonul, era Ștefan.
- Ce vrei?
- Hai tu încoace ca asta minte.
- Lasa-ma ca nu mai vin nicăieri.
- No treaba ta tu, du-te dracu!
Mda, cam asa vorbea tot timpul cu mine de cand am încetat sa mai vorbim. Era ceva cu care ma obișnuisem deja.
I-am închis telefonul. Dupa câteva secunde, suna un al prieten.
-Laura?
- Da?
- Hai aici!
- Nu mai vin, voi nu mai stati mult, plus ca nici nu am cu cine veni acasa.
- vin eu cu tine acasa, numai hai.
Huh, nu-ti pot spune cat de tare mi-a sărit inima din piept cand am auzit tot ce mi-a spus el. Am înaintat spre "chef". Eram singura, in Roche, noaptea, vorbind la telefon.
Am ajuns acolo, i-am salutat pe toti, chiar si pe Ștefan. Mi-am căutat un loc, i-am dat cadoul sarbatoritului si am început sa ma distrez pana cand (da, aici urmau tobele, pentru ca vine partea neasteptata) Ștefan mi-a luat Geanta. Ma tot pisca, ma musca intr-un cuvant, nu ma lasa in pace.
Am ajuns chiar si sa ii spun ca "esti ca un ghimpe in spate!" Spupid, nu? Daca nu imi plăcea, mi se pare logic, clar si evident ca pur si simplu plecam, dar da! Imi plăcea, imi plăcea cand ma baga in seama aiurea, nu ma enerva deloc. Era atât de adorabil, cand pur si simplu venea lângă mine si fără sa ii fac nimic ma musca. Muscaturile si piscaturile de la el erau mai putin dureroase, ca vorba aia, erau de la el.
Ei bine, cand am plecat acasa, mi-am zis in gand ca totul o sa fie super între noi doi si o sa începem sa vorbim din nou. (Na, acuma cum ar zice un prieten d-al meu "BLANĂĂĂĂ") acum cum as spune eu, FAIL! N-am mai vorbit, adică, cel putin nu cum mi-as fi imaginat eu ca o sa fie. Așteptam, si așteptam ca cineva sa facă o magie, sa vorbim calumea, dar nimic.
Ei bine, am încetat sa sper, am încetat sa astept, am început sa uit si totul era ok. Aveam o viața fericita in sfârșit. Dar stii, cand zici "oaaaa, ce viața fericita am" viața iti răspunde cu "a, da? No' stai puitin!"
Exact asa mi-a facut si mie. Totul era bine, pana cand, intr-o seara, stăteam cu mama la televizor. Tata era pe pat, se uita si el. Laptopul meu era deschis asa ca deseori imi atrăgea atenția si pierdeam din film. La un moment dat ma opresc si ii citesc o poza mamei(găsită pe Facebook desigur) cand începe trauma.
Tata se ridica brusc, ne uitam amândouă la el. Ochii ii erau roșii, Ieșiți din orbite, respiratia lui nu mai părea fi o respiratie normala. Fata i se intosise. Insira in zadar, plămânii lui nu primeau aer. Eram in soc, mama se grăbea sa ii prindă limba sa nu cumva sa si-o înghită in încercările lui disperate de a se oxigena. Eu, am fugit disperata in bucătărie si m-am ascuns dupa masina de spălat rufe. Mi-am acoperit urechile ca sa nu mai aud zgomotele provenite de la tata. Am început sa plang, câinele era lângă mine, agitat. Nu stia ce se intampla, plângeam, tremuram, imi venea sa vomit, insa nu puteam sa fac niciunul dintre aceste lucruri pentru ca nu ma puteam controla. Dupa câteva secunde, care mi s-au părut a fi ore, saptamâni, luni, ani a venit mama la mine. Tremura, era mai albă decat deobicei( si mama e ca varul), mi-a dat cu mana uda pe fata si m-a luat in brate. M-a asigurat ca totul era bine, mi-a zis sa nu mai fiu speriata. Ah, ce uorcs e de zis, nu?
Nu stiu de ce, dar imi părea a fi din vina mea tot e s-a intamplat, plus ca nu era prima data cand se întâmplase asta in fata mea. Cand a intrat intr-a IX - a s-a intamplat ceva la fel. Doar ca atunci nu m-am speriat in halul acesta. De atunci am început sa ma tai, iar. Ca tot m-au intrebat oamenii, de e te tai? "Cum ai început?" Asa a început, un soc si deja esti slab. Aveam nevoie ca cineva sa fie lângă mine, sa ma asculte. Nimeni nu era acolo, nimeni n-a fost niciodata acolo pentru mine cand aveam cea mai mare nevoie sa vorbesc cu cineva. Asa ca mi-am facut prieteni, lamele. Ele măcar stiu sa asculte, plus ca te fac sa te simți si mai bine. Stiu, stiu ca e totul in capul meu, ca nu te ajuta sa te relaxezi si altele, dar odata ce o faci, nu te mai poti opri. Sau te poti, daca ai multă voință, de care eu in acele momente ma lipseau complet. Colegele mele, ma vedeau la scoala cu bandaje la mana, ma întrebau. Pacat ca era doar din curiozitate, nu mirosa deloc a îngrijorare. Asa ca le-am spus ca nimic. N-am povestit la nimeni ce s-a petrecut in acea seara si cum n-am dormit. Si cum inca nu dorm cand lucrează mama de noapte de frica sa nu se repete si eu sa nu stiu ce sa fac. Sa ma blochez. Nu cred ca mi-as ierta-o vreodata daca ar murii in fata mea. De acolo a început tot, un fel de depresie. Am învățat sa plang cu zâmbetul pe buze si sa nu imi mai arat neplaceriile si suparariile pentru ca nimănui nu-i pasa. Asa ca am ținut in mine. Si cand se "umplea" paharul plângeam, si ma taiam. A devenit un fel de drog. Ceva de care nu mai puteai scapa.
➰ asculta the pretty reckless - kill me
