Necunoscutul

Epilog

Vă rog să citiţi şi capitolul "Mulţumiri + Surpriză" pe care îl voi pune peste câteva minute. E important şi acolo veţi afla mai multe detalii despre surpriza pe care vă o pregătesc.

*After 10 years*

Am murit. Am murit acum mult timp. Din păcate, în toţi aceşti zece ani încă nu desluşisem problema din cauza căreia murisem. Nu aflasem mai multe despre Daniella Evans, aşa-zisa mea mama naturală.

După ce primisem acel ultim telefon de la Arthur, mi-am făcut imediat bagajele pentru a pleca la adresa pe care mi-o dăduse. Fără doar şi poate, trebuia să îl întâlnesc pe Mason, să vorbesc cu el personal, faţă în faţă; şi cât mai repede posibil. Cu cât mai repede vorbeam cu el, cu atât mai repede o întâlneam pe Daniella.

Următoarea zi am plecat la drum. Aproape ajunsesem. Tocmai ieşeam de pe autostradă şi intram pe o stradă cu două benzi - nu de ţară, dar clar nu se compara cu drumul de dinainte - când am văzut o maşină venind din sens opus, faţă în faţă cu mine. Abia am avut timp să clipesc şi să realizez ce se întâmplă. Am virat rapid spre dreapta, deoarece de pe partea stângă mai venea încă o maşină. Însă a fost prea târziu. Tot ce mai ţin minte a fost o izbitură puternică, şi apoi s-a tăiat firul. Am murit pe loc.

Acum mă plimbam pe tărâmul nostru, al morţilor, admirând, ca în fiecare seară obişnuită, împrejurimile.

"Beea, tu eşti?", m-a strigat deodată o femeie.

M-am întors şi am văzut-o: mama. Adică Zoey. Era prima oară când o vedeam de când a murit.

"Mamă?"

"Oh, Doamne, Beea!"

Am fugit amândouă una spre alta şi ne-am îmbrăţişat strâns.

"Mi-a fost atât de dor de tine!"

"Şi mie de tine. După ce ai murit am suferit atât de mult..."

"Îmi pare rău. Nu am vrut să te părăsesc."

"Ştiu. Te cred, ma... Adică Zoey..."

S-a desprins un pic din îmbrăţişare şi s-a uitat ciudat la mine.

"Am, da, asta... Am aflat." Încă se uita mirată la mine, aşa că i-am povestit. "Am aflat. Ştiu că sunt adoptată."

"Oh, Doamne, Beea! Am vrut să-ţi spun. Chiar am vrut, dar..."

"Da. ştiu. Nu e nevoie să te mai scuzi. Înţeleg". Şi chiar aşa era. La început fusesem chiar foarte furioasă pe ea din cauză că nu mi-a spus, dar în toţi aceşti zece ani... Îţi trece cu siguranţă orice fel de supărare.

"Eşti bine? Ce-ai mai făcut de când am murit?... Şi, O, Dumnezeule mare, când ai murit?"

Poate acest limbaj este ciudat pentru cei vii, dar fiind deja în lumea morţilor, nouă ne era uşor să vorbim despre asta.

"Bine... Mi-a fost foarte dor de tine. Am trecut prin multe greutăţi, am suferit o grămadă, am avut nopţi albe din cauza plânsului... Dar am trecut peste. Am terminat chiar şi liceul."

"Mă bucur", a spus ea afişând un zâmbet adevărat, dar avea şi o sclipire tristă în ochi din cauză că ştia că mă făcuse să sufăr. "La cât ai murit?" Vorbea despre vârstă.

"La 19."

"Te rog, nu-mi spune că te-ai sinucis!"

Evident, ca orice mama grijulie se gândea că nu am suportat să mai trăiesc fără să fiu alături de ea, aşa că mi-am luat singura viaţa. Dar nu era aşa.