Dintr-un simplu mesaj - Vlad Munteanu✔

douăzeci și cinci

Ajung în parcul central, parcul unde am atâtea amintiri, atâtea lucruri frumoase întâmplate acolo. Acolo erau mama și tata care mă țineau de mână, mama de mâna stângă, tata de dreapta.
Îmi aduc aminte acele cuvinte spuse de mama "Daria, când voi pleca, să nu uiți că te iubesc, o voi face mereu, copilul meu." Prea multe amintiri, prea multe sentimente, prea multă durere.
Mă așez pe o bancă mai pe o parte, pentru a nu mă vedea, și îmi iau pachetul de țigări în mână trăgând din primul fum. Lacrimile încep ușor să-mi curgă pe obrăzii fierbinți de durere.

Mai bine mor.

***

Ajung înapoi în parcul central unde am cunoscut-o pentru prima oară pe Daria. Era un loc special pentru mine, cu harul lui Dumnezeu am reușit să o cunosc și să o iubesc.
M

ă plimb în parc și dau să mă așez pe o bancă, dar văd un înger în fața ochilor mei. Era unul trist, oare ce a pățit? Mă apropii de ea cu pași mici dar repezi.

Mă așez pe bancă, ea se uită la mine și se aprie de mine îmbrățișându-mă puternic. Avea ochii roșii, fața puternic fierbinte și un pachet de țigări aproape gol.

— Ce ai pățit? întreb îngrijorat de situația în care se afla acum Daria.

— Ah, tu erai.. spune dându-și ochii roșii peste cap.

— Daria, nu mai fă ca un copil mic, doar spune-mi.