28 de petale

Capitolul 6

Joi, 9 decembrie 1918, a 6-a zi, a şasea petală ce s-a alăturat celorlalte de la baza vazei în care stă trandafirul negru, în toata splendoarea lui.

Simt cum încep să o iau pe căi greşite, facultatea mă distruge atât psihic, cât si fizic; am ajuns să slăbesc 7 kg în mai puțin de două săptămâni şi mă simt ca o mumie făcută din piele şi os.
Nu-mi imaginez cum plecarea lui Marcus a putut să mă afecteze într-un asemenea mod. De dormit, nu pot sa dorm, de mâncat, nu mănânc, iar notele mele au scăzut considerabil, fapt ce mă demoralizează şi mai mult.
Eram conştientă că odată ce bărbatul pe care-l iubesc va dispărea din viaţa mea, o să-mi fie foarte greu, dar cu timpul, mă voi obişnui.
Se pare că m-am înşealat.
Parcă pe zi ce trece e din ce în ce mai rău, trăiesc într-un stres si chin continuu, nu mai suport, simt cum clachez, îl vreau înapoi, la naiba, mi-e atât de dor de el.
Oricât de mult mi-ar placea să-i citesc cuvintele puse pe o hârtie, nimic nu se poate compara cu îmbrăţişările lui, alinturile lui, sărutările lui...

"Dragă Marion,
nu vreau să te îngrijorez, dar chiar simt nevoia să mă descarc cuiva şi ştiu că tu eşti singura persoana care mă iubeşte cu adevărat si căreia îi pot spune tot ce am pe suflet.
Devin slab, Marion, şi nu e bine, trebuie să fiu puternic, trebuie să lupt, dar simt cum mă topesc pe zi ce trece. Nu mai suport să mai văd oameni murind şi sânge peste tot, iar toate astea combinate cu dorul de tine mă fac să clachez.
Ceilalţi colegi ai mei par să fie în regulă cu omorârea adversarilor, ei au sange rece si inima îngheţată de parcă si-ar fi blocat sentimentele, dar eu nu sunt aşa, nu pot fi aşa, nu în felul acesta.
Si de parcă tot ce se întâmpla pe câmpul de război nu e de ajuns, Frederich a murit astăzi în braţele mele. Mă urăsc atât de tare fiindcă nu mi-am putut salva prietenul, singurul prieten pe care îl aveam, iar acum am rămas din nou singur şi pentru prima dată de când sunt aici...am plâns.

Din păcate, iubito, singura amintire ce îmi vine în minte acum, este cea în care m-am despărţit de tine, crezând că ţie îţi va fi mult mai bine fără mine.
Probabil că am fost orb când nu am văzut lacrimile curgând continuu pe obrajii tăi calzi atunci când te-am abandonat în gară.
Ţi-am ignorat strigătele si rugăminţile de a rămâne, te-am făcut să suferi şi chiar să mă urăşti, dar în ciuda acestora, m-ai primit înapoi în inima ta, cu braţele larg deschise atunci când n-am mai suportat să stau departe de tine.
Atunci, credeam că prezenţa mea îţi face rău, dar nu mi-am dat seama că de fapt, plecarea mea te va răni cel mai mult. Am fost un dobitoc, Marion, nici acum nu-mi pot justifica gândirea, tot ce pot spune e că îmi cer iertare.
Să nu uiţi niciodată că te iubesc.

Cu sincere regrete, iubitul tău,
Marcus."

Gata şi cu acest capitol.:)
Mă bucur enorm că mă susţineţi şi sper ca o sa pot posta mai des.
All the love. S.♡