28 de petale

Capitolul 8

"Când se vor ofili toate cele 28 de petale ale acestui trandafir, eu mă voi întoarce, pregătit să fiu lângă tine pentru tot restul vieţii mele." astea au fost ultimele cuvinte pe care le-a rostit înainte ca acel tren să-l ia de lângă mine, transformându-l într-un punct negru, ca mai apoi să dispară cu totul în zare. Dar oare chiar aşa va fi? Oare chiar se va întoarce atunci? Chiar va mai simţi aceleaşi sentimente faţă de mine? Va mai fi el la fel după terminarea acestui război, dupa toată trauma pe care a trait-o văzându-i pe toti acei oameni murind  în cele mai groaznice feluri şi condiţii? Sau, şi mai rău, dacă se va întoarce într-un sicriu, cărat pe umeri de alţi militari? La naiba, nu, nu se poate aşa ceva!

Astea erau gândurile care mă ţineau trează ore întregi în timpul nopţii. Oricât de mult aş încerca, nu-mi pot lua gândul de la el, orice fac îmi aminteşte de el. Asta e nebunie curată, nu mai pot trăi într-un asemenea fel, deja am început să am halucinaţii şi nu ştiu dacă sunt din cauza înfometării, a deshidratării sau a creierului meu inundat cu amintiri cu el. 

A 8-a zi şi a 8-a petală de trandafir care-şi face loc peste celelalte căzute deja. Pe ziua de astăzi o sa fie ultima dată cand mă mai las pierdută în gândurile profunde generate de imaginea acelui frumos trandafir pentru că, m-am hotărât, o să revin cu picioarele pe pământ si voi redeveni vechea Marion de dinainte de afla că iubitul ei este chemat în război. Mă voi strădui să am grijă de mine, să continui să fac lucrurile care-mi plac şi să-mi intru în programul obişnuit. Va fi greu, dar nu imposibil. 

Odata ce decizia de a mă "schimba" a fost luată şi în sfarsit am reuşit sa mă fac să înteleg că nu voi ajunge nicăieri dacă nu o să-mi pun gândurile în ordine, reușesc să-mi fac curaj pentru a deschide scrisoarea de la Marcus care mă astepta pe masă de ceva vreme. Trag aer adânc în piept si încep să citesc scrisul lui atât de familiar si grăbit, simţind cum mă cuprind fiori electrici. 

"Iubita mea, Marion,

Deşi a trecut doar o zi de când nu am mai scris ceva pentru tine, am impresia că a trecut o veşnicie. Mi-e al' naibii de ciudă că nu-ţi pot scrie mai des, mai mult si mai profund, dar mediul în care ma aflu abia dacă-mi permite să am câteva foi albe si un creion, aşa că ar trebui să mă mulţumesc cu putin. Sincer...chiar nu ştiu ce aş putea să-ţi povestesc ca să nu te fac sa te îngrozeşti, aşa că prefer ca astăzi să nu-ţi spun nimic despre război, e cel mai bine. Tot ce trebuie să ştii este că eu sunt bine şi că noi, soldaţii, ne simţim destul de puternici si curajoşi pentru a putea învinge, îl avem pe Dumnezeu în inimi si speranţă în suflete.

Acum, hai sa revenim la subiectul despre care îmi place cel mai mult să vorbesc, anume, relaţia noastră. Propun să ne amintim despre ziua în care ne-am mutat împreună în apartamentul nostru.
Am muncit amândoi pe brânci pentru a putea câştiga bani şi pentru a le demonstra părinţilor noştri că suntem destul de maturi încât să ne putem descurca şi întreţine pe cont propriu. Eu lucram pentru vecini, spălam maşini si eram ospătar în timpul weekendurilor, iar tu, pe lângă voluntariat, statul cu copiii si împărţitul ziarelor, încercai să obţi postul de vânzatoare la magazinul acela alimentar. Încă nu-mi vine să cred ca am reuşit să strângem afurisiţii ăia de bani şi că ne-am îndeplinit unul dintre visele noastre măreţe. În ciuda faptului că nimeni nu credea că suntem în stare de a face asta şi că n-am avut nici măcar suportul părinţilor-fiindcă ei ne spuneau într-una că suntem doar nişte copii naivi-, noi le-am arătat tuturor că împreună putem face orice ne dorim atât timp cât există speranţă, multă muncă si dragoste.

Ziua în care ne-am mutat acolo a fost pur si simplu minunată, credeam că visez. Eram amândoi mândri si atât de entuziasmaţi că aveam un spaţiu doar al nostru, chit că în primele câteva luni a trebuit să dormim doar pe o saltea si să mâncăm mai mereu de la fast-fooduri. Am trecut peste fiecare încurcătură şi obstacol împreună, mereu am admirat la tine faptul că erai curajoasă, nu-ţi păsa de ce cred ceilalţi si chiar şi în momentele când simţeam că nu mai rezist, tu mereu ai fost lângă mine şi m-ai susţinut si m-ai făcut să văd partea plină a paharului. De asta te iubesc, Marion, te iubesc acum si o să te iubesc la fel de mult şi la sfârşitul veacurilor. Te rog să ai grijă de tine, atât timp cât tu eşti bine si în siguranţă, şi eu voi fi la fel.

Al tău pe vecie,
Marcus.

Sper că nu aţi uitat de mine. :)
În caz ca mai este cineva care încă mai citeşte această carte, vreau să-mi cer scuze pentru această pauză lungă, voi încerca cu cât putinţă să revin la programul meu de odinioară.
Mulţumesc că aţi ajuns pâna aici.
All the love. S