In voia sorții

Capitolul I

Dacă vi s-a întâmplat să rătăciți potecile prin Scoția și ați fost nevoiți să luați un taxi, ați observat desigur că aici toți șoferii sunt ,,turbaniști . Adică indieni sau pakistanezi...whatever. Să mă scuze dacă nu îi pot deosebi. Și nu numai în Scoția, dar aud că în toată Marea Britanie stau lucrurile astfel. Problema cu aceștia este că sunt căpoși. Se fac că nu înțeleg, te plimbă pe unde vrei și mai ales nu vrei, iar pe urmă tot ei se văicăresc că și-au pierdut timpul și benzina. O spun recunosc, din auzite, nu am pățit-o personal. Nici nu aveam cum s- o pățesc, odată ce nu mă urcam în ele.

În România conduceam mașina mea. Aici însă, nu m-am acomodat cu circulația pe stânga, așa că sunt tributar autobuzelor. Îmi și place de fapt, postura de excursionist. Stau comod pe scaunul meu și admir peisajul. Biletul nu este scump și mai cu seamă abonamentele sunt foarte rentabile. Dar, bineînțeles că este și un dar... autobuzele nu circulă noaptea. Așa că dacă ai întârziat cu treburile, ai la dispoziție numai mersul pe jos sau...taxiul. Într-o astfel de situație mă găseam în Duminica aceea...

*

Eu chiar m-aș fi hazardat să merg pe jos, sunt rezistent și după calculele mele îmi ajungea răstimpul nopții ca să ajung până dimineața, pentru a mă prezenta la muncă. Nu aveam însă pașaportul cu mine și pe deasupra, nici nu cunoșteam bine drumul. Mergeam astfel și mă gândeam încă la ce să fac. Aici nu găsești un loc al taxiurilor, trebuie să faci comandă telefonică. Și uite, încă o problemă! Nu aveam salvată în memoria telefonului vreo adresă de taxi și oricum, de parcã nu era îndeajuns, nici minute pentru un astfel de apel.

Acestea îmi erau gândurile din momentul acela, când pașii mei răsunau sacadat pe asfaltul trotuarului. În mod obișnuit, pot afirma cã îmi place mersul pe jos. Pasul se întinde mașinal, gândul zburdă, simțurile se îmbibă cu senzații. Să nu fie noapte însă. Să nu te simți rătăcit. Și să nu ai teamă că dai peste niște huligani drogați.

Nu prea mi s-a întâmplat să văd vreodată un taxi staționat. Eram aici de doi ani și jumătate și până la momentul acela... nu le văzusem decât trecând...din spate, sau din față. Se duceau la drumul lor.

Când mă gândeam astfel cu disperare că un taxi ar fi fost totuși unica soluție pentru mine, ca prin minune am găsit unul. Mai bine zis, l-am zărit. Am zorit pașii, cu teamă să nu pornească tocmai atunci. Îmi era grijă de asemenea ca văzându-mă alergând spre el, să nu-l sperii... și să plece.

-Good evening sir. You waited for me, that's right? (Bună seara domnule. Pe mine mă așteptați, nu-i așa?). Am rostit eu victorios deschizându-i portiera mașinii.

-No sir, I'm out of the program. (Nu, domnule, mi-am terminat programul) Și când îmi răspunse ridică spre mine niște ochi verzi care îmi treziră pe loc amintiri îngropate adânc.

Era un răspuns destul de firesc din partea lui, dar rămăsesem paralizat cu gura întredeschisă și cu ochii ficși.

Închipuindu-și că răspunsul său mi-a provocat acea stare, căută să îmi explice, scuzându-se:

-I'm tired. I worked all day. I brought my girlfriend, and planned to go home. I'm so tired I've been a little resting. I wanted to stay here overnight but I did not dare say it. (Sunt obosit. Am lucrat toată ziua. Mi-am adus prietena și plănuiam să mă întorc acasă. Sunt atât de obosit, încât am mai stat puțin. Am vrut să rămân la ea peste noapte, dar n-am îndrăznit să-i zic)

-Forgive me, man. I do not want to force you. But I may have luck and your house is on my way. I admit that I feel a little lost here. (Iartă-mă omule. Nu vreau să te forțez. Dar poate am noroc și casa ta se află în drumul meu. Recunosc că mă simt puțin cam rătăcit pe aici)