In voia sorții

Capitolul V

Nu am lãsat sã treacã prea mult timp de la acea întâmplare. Mã temeam ca sã nu plece. Sã nu le fi pãrut suspect și sã-și dea seama cã a fost totuși ceva ce m-a fãcut sã ajung în acea stare. M-am dus așa cum mã îndrumase McConor însoțit de un echipaj de poliție.

Când am debarcat la ușa casei lor, tânãrul nu era acasã, probabil avea cursã. Ilie a deschis ușa și ochii sãi ca gogonelele treceau pe rând de la mine la polițiști. Din privirea lui se putea citi imputarea. Pãrea sã spunã : Din ãsta îmi ești domne? Vii cu poliția la mine acasã? Dar tãcea și nu zicea nimic. Ne-a poftit în casã și ne-am așezat cu toții. Am umplut, cã eram mulți, canapeaua și cele douã fotolii așa cã el s-a dus la bucãtãrie de și-a adus un taburet.

Așezat pe acel scaun fãrã speteazã, se simțea încã și mai nesigur pe el. E clar, poliția prin simpla lor prezențã, îl fâstâcea.

-Și care este motivul ce mã onoreazã cu prezența atâtor musafiri?

-Le plac poveștile. Am rãspuns eu. Le-am promis cã le voi spune una foarte frumoasã și le-am vorbit și despre tine cã te pricepi. Pentru cã te pricepi, nu-i așa? L-am înfruntat eu uitându-mã fix în albul ochilor sãi.

-Nu prea știu ce vreți sã spuneți. S-a bâlbâit el nesigur. Cred cã faceți o greșealã, eu așa cred.

-Vom vedea. Am fãcut eu și greșeli la viața mea, dar sunt convins cã nu este cazul acum.

Nu mi-am terminat bine vorba și pe ușã se ivi bãiatul. A spus bunã ziua și a rãmas acolo, în cadrul ei, neștiind ce sã facã.

Ilie, protector, i-a zis:

-Du-te sus tatã, la tine în camerã. Dupã ce pleacã dânșii pregãtește tata masa și te cheamã.

Pe mine mã scotea din minți acel tata pe care îl tot repeta fiului meu și zaharisirea falsã pe care i-o simțeam în vorbã. Parcã ar fi fost un copil ce venea de la școalã și avea nevoie de el ca sã-i spunã ce sã facã.

-Ba nu! Am zis cu fermitate. Sã stea și el sã-mi asculte povestirea. În fond îl privește direct și e dreptul sãu ca sã știe.

-Ce vreți sã spuneți, mi se adresã bãiatul cu timiditate. Ce povestire? De ce-ați venit cu poliția?

-Dacã ai rãbdare vei auzi și înțelege tot. Ai sosit la țanc. Adu-ți te rog și tu un scaun pentru cã o sã dureze puțin iar ceea ce voi relata te va șoca, sunt convins. Nu ești curios domnule Ilie Vãduva sã auzi povestea mea?

-Ba da. cum sã nu. Nu știu de ce faci tot teatrul ãsta. Puteai sã ne povestești de alaltãieri dacã voiai.

-Ei bine, poate cã n-am putut. Aveam de digerat povestea dumitale, care nu încãpea nicidecum alãturi de a mea. Unde zici cã l-ai gãsit pe copil?

-La un aeroport în Londra. Așa am spus.

-Știu cã așa ai spus. Dar dacã ar fi așa, poți și proba asta?

-Ia stai domne, ce mã iei așa? Își ieși Vãduva din fire. De ce mã rog trebuie sã-ți dau dumitale socotealã unde l-am gãsit?

-Cui crezi cã trebuie sã-i dai socotealã Ilie Vãduva? Normal cã mie. Mie, pentru cã eu sunt tatãl lui. Iar numele sãu este Daniel Dima și nu Nick Vãduva.

Bãiatul mã privea stupefiat, în picioare și cu scaunul de la bucãtãrie în brațe. Îl prevenisem cã trebuie sã fie așezat, dar n-am putut sã mai aștept. În planurile mele ar fi trebuit sã-l perpelesc mai rãu pe țigan. Sã-l las ca sã se înfãșoare cât mai mult în minciunã, iar atunci când voi da eu adevãrul pe fațã, sã fie multe perne care sã-i zboare de sub fund. N-am mai avut rãbdare însã și mi-a ieșit mult prea repede porumbelul pe gurã.