In voia sorții

Capitolul VI

Le-am mulțumit polițiștilor și i-am lăsat ca să plece. Le-am spus că nu depun nicio plângere în mod oficial împotriva acelui domn. A trecut prea multă vreme de când a săvârșit fapta și și-a primit pedeapsa prin viața pe care a trăit-o.

Dănuț a venit să locuiască cu mine. Mă rugase să îi spun Danny pe mai departe, pentru că Dănuț îi pare un nume de copil în care nu se regăsește.

Știam că se duce mereu să-l viziteze pe Ilie, chiar dacă se ferea de mine ca să aflu. Nu îmi convenea, ce e drept, dar nu spuneam nimic și făceam eforturi ca să-l înțeleg.

-Dã-i timp de acomodare, mã sfãtuia și McConor. Reiese cã e un bãiat bun și statornic în sentimente și asta îl calificã pentru mâna Immei. Apropo, a cam venit vremea sã vã vadã și soția mea. Nu vreți sã veniți la un dineu?

-Cu plãcere, i-am rãspuns.

Ne-am dus într-o searã de sâmbãtã îmbrãcați la costume. Pe al lui Danny i-l cumpãrasem special pentru ocazia asta, el fiind un tip sportiv și având numai ținute casual.

-Am cele mai bune referințe pentru domnul Dima, spuse McConor către soția sa, radiind de satisfacție.

Doamna McConor era o femeie cu părul arămiu cum e lița, înaltă și pistruiată nu numai pe față, dar și pe gât și chiar pe brațe. Nimic din gena ei nu se transmisese asupra Immei, care era brunetă. Fata era plăcută și se comporta foarte frumos. O plăceai ușor.

A fost o searã minunatã, ce a decurs foarte bine. Oameni stilați dar cu bun simț, soții McConor ne-au ajutat și pe noi într-un mod discret ca sã scãpãm de stingherealã și sã ne simțim în largul nostru.

Acolo la ei, i-am comunicat lui Danny ce plănuisem, de comun acord bineînțeles cu McConor:

-Aș vrea să merg în țară săptămâna viitoare, Danny. Dorești să mă însoțești? Ai putea venind cu mine, ca să-ți vezi mama.

-Mai e vorbă? Sigur că vreau să merg și eu, a zis el entuziasmat.

Și m-am bucurat sã-l vãd cum arde de nerãbdare în așteptarea zilei îmbarcãrii.

*

Am sperat că se va petrece vreo minune cu Iulia, când se vor vedea, însă nu s-a întâmplat nimic.

Totuși băiatul a fost mulțumit ca sã o vadă. Îi povestisem atâtea evenimente din copilăria lui pe care și-o uitase, încât a fost fericit cã a ajuns în sfârșit sã o cunoascã pe cea care îi dãduse viațã.

-Este bãiatul meu, Danny, am spus când i l-am prezentat Iuliei.

-Încântatã! A rãspuns ea grațios, întinzându-i mâna. El nu era învãțat cu sãrutatul mâinii și doar i-a strâns-o ușor, emoționat.

Apoi ea mi s-a adresat zicându-mi:

-Domnul Sorin, nu te-am mai vãzut pe la noi. Ce-ți mai face angina?

-Acum mã simt foarte bine. O sã mai venim, eu și cu Danny pe aici.

-Foarte bine, sã treceți pe la mine. Și s-a îndepãrtat cu veșnicii pacienți pe urmele ei.

-E tot cum știi, nu s-a modificat nimic. Îmi spuse directorul sanatoriului, mãsurându-l din ochi pe Danny. Privirea lui era tot acrã și nesuferitã.

-În regulã doctore, trecui și eu în sfârșit la per-tu cu el. Nimeni nu ți-a fãcut vreun reproș. Suntem convinși cã ți-ai dat toatã silința. De altfel vom mai trece pe aici mult mai des de acum încolo și vom putea constata și singuri chiar și micile modificãri. La revedere.