In voia sorții

Capitolul IV

Când l-am anunțat pe tatãl meu intenția de a pleca iarãși, nu aveam stabilit clar în minte încotro voi și merge. Așa cã de mi-ar fi pus întrebarea ,,unde? nu aș fi știut sã rãspund.

Pentru el oricum, nu asta avea importanțã. Și la București, tot aș fi fost departe. Atâta doar cã mai puteam ajunge din când în când, în vizitã.

Întrebarea care îl frãmânta însã era ,,cât.... De cât timp mai dispunea el pentru a mã aștepta. Însã nici la asta nu știam rãspunsul.

Ce știe frunza de rostul ei? O ia vântul și o batjocorește, rãsucind-o în aer și târând-o pe pãmânt... ca și cum n-ar fi fost nimic, niciodatã.
Așa cã mi-am zis: dacã sunt în voia sorții, soarta sã hotãrascã pentru mine. La aeroport voi lua decizia, dupã semnele pe care le voi primi.

În trenul de București am cãutat de la locomotivã pânã la ultimul vagon, un compartiment unde sã stau liniștit. Peste tot era lume, agitație, bagaje... Nimerisem o cursã ce mergea spre Constanța, via București. O facilitate estivalã a guvernului ca pentru mersul la mare, cu o reducere de preț. Nu foarte mult. Ceva, acolo, și oamenii au pus sãracii botul. Cei mai ușor de fraierit sunt tot sãrmanii. Dupã ce am vãzut cã nu mai am unde sã înaintez, m-am potolit. Am rãmas pe coridor și priveam în zare cu gândul aiurea. Cãutam totuși sã țin privirea spre orizont, în plan îndepãrtat, pentru a nu mã ameți stâlpii de telegraf ce se iveau mereu, gonind în sens invers. Niște tineri au ieșit afarã, sã fumeze.

-Aveți și dvs. un loc în compartiment, dacã vreți sã vã odihniți, mi s-a adresat politicos un bãiat de vreo 20 de ani. Purta cercel în ureche, la arcadã și pe nas. Un tatuaj grotesc pe gât completa imaginea unui derbedeu. Totuși tonul vocii sale era cuminte, iar exprimarea manieratã.

-Mulțumesc, am rãspuns. Cred cã am sã mai stau pe hol, totuși.

-Dar aveți de stat pânã la Constanța... în pana mea!

De data asta vorbise fata. O tânãrã drãguțã la înfãțișare, cu trãsãturi regulate. Dar cãutãtura ochilor sãi mari și frumoși era urâtã. Și dupã glasul necontrolat și strident îți puteai da seama de caracterul ei urât.

Ce diferențã între ei, îmi ziceam. Copila asta frumușicã este de fapt golanca.

Am vrut sã le spun cã nu merg tocmai pânã la Constanța, dar am renunțat. Înțelesesem că ei își doreau sã scape de prezența mea.

Așa cã am mulțumit și am intrat înãuntru dând binețe celor care erau acolo: O pereche între douã vârste cu doi copii de școalã generalã. Bãiatul, mai mare cam cu douã clase decât fata, dormea cu capul în poala mamei. Picioarele îi erau întinse și am fost atent sã nu-l calc când am pãșit spre locul ce pãrea liber.

-Pot sã mã așez aici?

-Desigur, mi-a rãspuns bãrbatul. Dincoace, lângã mine, stau tinerii aceia.

-Niște golani... rosti încet femeia, ca pentru ea.

-Vã referiți la aspectul lor?

-Dumneavoastrã v-ți lãsa fata sã umble cu unul ca ãla? se porni atunci ea sã-și verse nãduful.

-În fine, bãtui eu în retragere, nu vreau sã vã contrazic. Tinerii de azi și dintotdeauna sunt influențabili. Acum însã din pãcate au posibilitatea sã-și gãseascã modele din cele mai nepotrivite.

Luasem aminte cã fetița mã privește într-un mod insistent, așa cã atunci când i-a șoptit ceva mamei sale la ureche, am știut cã e vorba despre mine.

Aceea i-a pus degetul pe buze și a clãtinat din cap, a neaprobare.

-Lãsați-o zic eu. Nu îi interziceți sã vorbeascã. Nu cunosc oameni mai inhibați decât noi, românii și asta pentru cã de mici suntem opriți sã ne exprimãm.