In voia sorții

Capitolul II

Tot ceea ce v-am povestit până acum, le-am avut în mintea mea cu mecanisme ciudate, înregistrate cu o precizie absolută. Fiecare amănunt pot să-l redau de atunci, cu exactitatea timpului prezent.

Ce a urmat după asta însă, le am în ceață.

Nu prea mai știu să spun clar, într-o ordine, desfășurarea evenimentelor. Au fost ani distruși, în care am trăit din inerție, pentru că nu puteam să mor când voiam eu. Iulia a fost transferată la un sanatoriu din Câmpina unde se ocupa de ea, un fost coleg de-al ei de facultate, ce era acum chiar director acolo.

M-am dus o vreme la serviciu, însă eram apatic, nu puteam lucra, cădeam în reverii. Eram lăsat totuși în pace de toată lumea. Nici chiar dna Tănase nu mi-a spus vreodată acele vorbe la care mă așteptam: ,,Nu ți-am zis eu să ai grijă?

Cu toate astea, nu mai suportam nimic și pe nimeni. Mai ales pe mine. Mă învinovățeam că din cauza mea s-a întâmplat, totul. Nu că l-am pierdut, știam că nu puteam să-mi reproșez asta. Dar că am tras a rău, că am fost superstițios, că nu m-am rugat cu lacrimi de foc la Dumnezeu, să nu abată asupra casei noastre tot răul. Ce lacrimi? Nici măcar în urmă, nu am putut plânge. Simțeam o nevoie cumplită să mă descătușez, să eliberez durerea care îmi rodea ca un vierme coșul pieptului.

După ce am încercat fără de succes să beau alcool, ca să cad în neștire, am renunțat și la asta. Nu este ușor să știți, ca să te îmbeți. Vodcă am încercat să beau. Și o dădeam pe gât de parcă era apă, scuturându-mă de dezgust și de tărie. Degeaba. Mi-am pierdut din reflexele motorii, dar conștiința nicidecum.

Așa, împleticit, m-am dus la oglindă și mi-am tras palme. Una după alta. Mi-am jumulit părul, apoi m-am lovit cu pumnii în cap. Nimic. Durerea din suflet, încă era mai mare.

Atunci m-am hotărât să plec în lume.

M-am dus la Lupeni și m-am făcut miner. Fără să le spun bineînțeles că am studii superioare, am ales să muncesc din greu, să mă zdrobesc în trudă. Nu era suficient însă pentru mine. Când ieșeam din șut, oamenii erau tot oameni, cu viață socială, cu întrebări și curiozități.

Am născocit pentru ei o poveste monstruoasă, preferabilă mi se părea adevărului și mai cumplit. Le-am spus că să nu mă dea de gol, dar mă ascund de poliție pentru că mi-am ucis soția, din gelozie.

Și cu asta, a fost de ajuns. Oameni aspri, cu principii puține dar ferme, ortacilor nu le-au mai trebuit alte explicații.

-E necăjit, bre! Dă-i pace.

Oricare dintre ei și-ar fi folosit brișca fãrã sã stea pe gânduri ca să își înjunghie femeia dacă l-ar fi înșelat.

Am stat nouă ani printre ei. Apoi începuseră cu restructurările.

Te așteptai oricând să te cheme și să te anunțe:

-Nu mai e de lucru, omule. Încearcă să te reprofilezi. Nu știi să te pricepi și la altceva?

*

Odată, am auzit cum se vorbeau unii la crâșmă, trei inși împrejurul unei mese:

-Hai mă, în Ucraina. Spunea ăla din dreapta mesei. Am auzit că acolo se lucrează și nu dau afară oamenii.

-Hai! Zic eu atunci, amestecându-mă neîntrebat în vorbă. Spuneți când și vin și eu cu voi.

Aceștia mă știau vag. Intram rar la băutură și nici nu îmi făcusem apropiați, ținându-mă mereu mai la o parte. Ori un astfel de drum se presupunea să îl facă între prieteni.