Elevă la Academia militară // Finalizată//

Capitolul 4- Căpitan de echipă

Mergem în pas alergător pe hol până ajungem la sala de întrunire a şefilor. Intrăm val vârtej înăuntru şi nu am cum să nu îl văd pe Alek care vorbeşte cu alţi soldați. Mă apropii de el urmată în tăcere de prietenele mele nebune. Mă observă şi se întoarce spre mine cu o privire tristă care îmi sugerează că nu e nimic bun.

- Ce s-a întâmplat? întreabă Eva înaintea mea.

- S-a furat un prototip cu care poţi sparge orice server al oricărui minister, al N.S.A , în mare orice computer. Cei care l-au furat sunt încă aici pentru că camerele de filmat nu ne arată nimic ieşit din comun. Vom merge în cercetare!

- Eu vreau la subsol! zic veselă, iar toate chipurile se întorc spre mine şocate. Ce?? La subsol sunt cele mai interesante lucruri.

- Ok! Eu, tu, Eva şi Katie mergem în cercetarea! Să mergem! ne anunţă el hotărât.

- Oo! Ce incitant! Pot să fiu eu căpitanul ce conduce echipa de căutări? Te rog! mă plâng eu întruna.

- Hmm...Bine! Asta te va antrena pentru viitor. Dacă e ceva, o să te ajut! Consider-o un test, dacă treci te faci cu un 10 la practica de teren, dar dacă clachezi va trebui să dai cu mopul în fiecare zi în sala de sport. Te bagi?

La asta nu mă aşteptam niciodată! Toate rămânem mute de uimire, iar eu mă gândesc foarte bine la oportunitatea care mi-a dat-o. Deobicei practica de teren e cea mai grea din toate chestiile de la academie, dar de data asta mă simt mai mult decât pregătită. Ce m-a frecat pe mine ca să accept?

- Sunt de acord! îi răspund rânjind hotărâtă şi bat palma cu el.

- Îţi urez mult noroc! râde Katie ,apoi mă bate prieteneşte pe spate.

- Ce vei face prima dată? mă întreabă curios Alek.

- Mai întâi ne asigurăm că avem tot ce e necesar la noi. Trebuie să luăm lanternele şi armele la noi, apoi plecăm la subsol. Şi luăm şi o hartă la noi în caz de orice. spun mândră de propria persoană.

***

Coborâm încet scările ca să nu facem nici un zgomot. Ne punem lanterne de miner pe cap ( pentru că nu ştiu cum se numeac mai exact) şi ne scoatem pistoalele din teacă. Ne uităm în jur, văd doar cutii umplute de un strat gros de praf. Katie nu se poate abţine şi strănută de două ori la rând. Îi zambesc prieteneşte şi merg în faţa grupului.

- Mai demult m-am informat şi am aflat că există nişte tunele secrete care au o intrare pe aici pe undeva. le spun în şoaptă.

- Eu ştiu de care tuneluri vorbeşti. Le-am găsit odată când căutam o cutie cu cărţi vechi şi ştiu unde e intrarea în ele. ne informează Katie.

- Ne este de foarte mult ajutor! o asigură Alek. Deci căpitane, ce facem acum?

- Păi... Katie arată-ne intrarea în tuneluri! Eva şi Alek cercetaţi încă odată zona pentru a verifica dacă nu mai sunt indicii. Eu merg cu Katie. Nu intră nimeni în tuneluri până zona nu e verificată şi noi nu suntem toţi! ordon eu hotărâtă.

Alek îmi zâmbeşte precum că am gândit-o bine până acum. Nu am crezut vreodată că viaţa de căpitan este aşa de grea, dar uite că m-am înşelat! Toate vieţiile oamenilor echipei sunt puse pe umerii tăi, nu trebuie să faci vreao greşeală, tot dacă e una mărunta, deoarece pot murii persoane.

Inspir adânc şi o urmez în linişte pe Katie. Ne aflăm în faţa unui perete de cărămidă. Mă uit confuză la Katie care apasă o cărămidă și apoi se deschide o uşa secretă. Mă uit atent în lungul coridorului şi nu văd nimic înafară de praf, mucegai dezgustător şi... Urme lăsate de nişte paşi greoi. Rămân uimită de urmele lăsate de indivizi.

Mă întorc şi dau nas în nas cu un Alek zâmbăreţ. Se încruntă la faţă mea speriată care mi-o ascund repede cu una neutră. Eva e lângă el şi încearcă să vadă ce e pe acel coridor ciudat. Dacă mă uit atent la ei pot vedea asemănările izbitoare: culoarea părului, ochii, forma urechilor( şi da, le-am examinat chiar şi urechile). Revin la realitate şi mă uit la ei întrebător.

- Nu am găsit nimic ieşit din comun. ne informează Eva serioasă.

- Păi noi am găsit nişte urme de picioare care se întind pe tot holul. Acum... Vom merge după ei, eu voi sta în faţă! spun puţin nesigură .

- Mai bine lasă-mă pe mine în faţă! Nu risc să te pierd... Să vă pierd. se corectează imediat Alek. Ai terminat practica de teren!

- Nici nu mă gândesc la asta! Eu sunt căpitan şi nu îmi pasă de ce spui tu! Eu voi sta în faţă! Trebuie să învăţ cum să mă descurc în viitor şi nu pot să fac asta dacă stau în spate. M-ai înţeles, sergent Kozvoloski?

Suntem faţă în faţă şi ne uităm unul la altul intens. Parcă e un joc de " cine clipeşte primul, pierde". Îmi scot la iveală cea mai înfricoşătoare privire pe care o am, iar Alek încă rezistă. Prietenele mele se uită amuzate la noi doi cum ne ucidem din priviri.

- Bine! Tu eşti căpitan de data asta! Dar dacă păţeşti ceva, jur că te bag în mormânt! îmi zice serios Alek, iar mi-e îmi iese la iveală un zâmbet larg care e repede înlocuit de figura neutră.

- Ok, să ne grăbim şi să nu îi lăsăm să scape! spun rece, dar îmi scapă un mic zâmbet de victorie înainte să intrăm în tunel.

Coridorul îmi dă un fior pe şira spinării, dar gândul că Alek e în spatele meu mă linişteşte enorm. Ţin puternic arma în mână de parcă viaţa mea ţine de ea... De fapt chiar aşa e, dacă nu am armă, tipii ăia nesuferiţi m-ar omorî pe loc. Respir sacadat, iar inima bate aşa de tare de parcă ar vrea să plece cât mai departe de locul ăsta înfiorător.

Intrăm într-o încăpere tot sub pământ unde sunt câteva cutii, o masă de metal și o... dubiţă. Are uşile deschide, asta înseamnă că bărbaţii ăia încă nu au plecat. Le fac semn prietenilor mei să se împartă în două zone şi imediat au acceptat ordinul. Eu, Eva mergem prin dreapta cât timp Alek şi Katie merg prin stânga. Ne-am închis lanternele ca să nu atragem atenţia nedorită. Se aude un sunet ascuţit precum armotizorul, mă uit într-un colţ unde iese în lumină e ţeavă de la un pistol. Şi e îndreptată spre Eva...

                                                                  

*în poza de la media este Eva*

  Sper să vă placă cartea cum imi place şi mie! 😊😊
  Oare cine va fi împuşcat?  Oare va supravieţui glonţului?
Aflaţi doar citind! 😁

Vot şi com dacă va plăcut!! ❤💕