Elevă la Academia militară // Finalizată//

Capitolul 9- Permisiuni

    Holul gol şi slab luminat îmi dă un fior pe şira spinării. Am fost chemată urgent la 5:00 dimineaţa în biroul directoarei. Nu ştiu de ce m-a trimis la ea, însă nodul din gât nu mă lasă în pace. Oare m-a surprins sărutându-mă cu Alek în sala de antrenamente? În rest nu am făcut nimic aşa de rău pentru a mă chema cu o oră înainte de orele de şcoală. Puţini gardieni trec tăcuţi pe lângă mine, fără a-mi arunca vreo privire. Stai puţin... Dacă Emma m-a zis mamei sale,iar acum ea vrea să mă pedepsească? Păi să vedem ce se va întâmpla...

  Ajung în faţa biroului Dna Moore şi bat la uşă timid. Se aude un puternic " intră ", iar eu mă strecor în încăperea slab luminată care ascunde doar un birou mare, o canapea şi trei dulapuri mari. Mă aşez pe unul din scaunele din faţa biroului masiv ale directoarei. Înainte de a spune ceva, încep să vorbesc rapid:

  - Nu e vina mea!  Ea a început, iar eu doar am vrut să demonstrez că sunt puternică și nu mă las călcată în picioare de orice se crede superior...

- Alexandra!  Alexandra!  Despre ce vorbeşti acolo?  întreabă directoarea oprindu-mă din a-mi spune scuzele care nu au folos momentan.

- Despre nimic! Deci... de ce m-aţi chemat la dumneavoastră aşa de dimineaţă?  spun cu un zâmbet inocent pe buze.

- Pentru a-ţi spune că mâine vom merge după Simon cu o echipă de douăzeci de gardieni.

- Asta e minunat!  Asta înseamnă că vin şi eu?  întreb veselă, dar chipul serios al Dna Moore îmi dă deja răspunsul nedorit.

- Îmi pare rău, Alexandra!  Eşti încă o novice aici la academie,iar eu nu vreau să îţi rişti viaţa... din nou.

- Şi cine din gardieni se duce dintre care îi cunosc? întreb cu puţină speranţă.

- Stan Alto, Alek Kozvoloski, Emil Bron şi încă câţiva pe care nu cred că îi ştii. mă anunţă directoarea.

Când aud numele iubitului meu, simt cum inima îmi sare odată de speranţă. Poate vorbi el în numele meu ca să vin şi eu la " vânătoare " de idioţi. Nu suport ideea că ei merg fără mine... e misiunea mea totuşi.

- Dna Moore, nu există nicio soluţie ca să pot veni şi eu în misiune? 

-Hmm... Da, una mică de tot. Dacă primeşti permisiunea de la doi gardieni şi mai ales de la tatăl tău.

Tatăl meu?  El nu mă lasă nici să merg în club fără să îl sun în fiecare oră ca să îi zic că sunt bine. Cum să îi cer permisiunea să merg în misiune unde îmi risc viaţa?  Nici o şansă!  O să vorbesc cu Alek şi cu Stan ca să îmi dea permisiunea.

  - O să încerc să îi conving!  Mulţumesc, dna Moore! O zi bună! strig veselă şi fug pe uşă.

  Ies repede pe uşă şi nu reuşesc să fac cinci paşi căci mă ciocnesc de cineva foarte masiv. Îmi ridic privirea şi îl văd pe Stan cum se înalţă în toată splendoarea lui. Are în jur de 40 de ani, fără familie, brunet, ochi verzi, de aproape doi metri, însă arată destul de tânăr din cauza muşchilor bine lucraţi.

- Îmi cer scuze, domnişoară Woods! zice respectuos Stan.

Se comportă aşa de "dulce" cu mine, fiindcă el este prieten cu tata şi a promis că mă ajută când voi avea nevoie de ceva. Îl consider ca unchi apropiat, tot dacă nu îl cunosc prea bine. Ştiu doar că e alergic la avocado, dar cu ce mă ajută asta?

- St... Gardian Alto, am nevoie de o favoare!  spun seriosă.

- Cu ce te pot ajuta, Alexandra?  întreabă Stan cu mâinile strânse la piept.

- Am nevoie de permisiunea ta ca să plec în misiunea de capturare. zâmbesc inocent.

- Chiar vrei?

- Cu toată voinţa mea!

- Atunci îţi dau permisiunea mea!

- Merci!  Merci!  Îţi sunt recunoscătoare!  Trebuie să fug la antrenamente. Paa!

- Pa, Alexandra! râde puţin când vede cât de grăbită sunt.

  Alerg pe holurile academiei spre sala de antrenamente. Intru grăbită şi închid cu cheia uşa solidă de lemn. Alek stătea într-un colţ şi vorbea la telefon cu cineva în ruseşte. Când termină de convorbirea, îi sar în braţe şi îl sărut apăsat. Surprins îmi răspunde imediat, apoi îmi dă drumul zâmbind larg.

  - Mă laşi să vin în misiune cu voi? întreb cu speranță.

- Nu!  îmi răspunde serios, zâmbetul dispărându-i de pe chip.

- Dar..

- Nu! Nicio șansă!

- Dar dacă...

- Alexandra Woods, ţi-am spus NU! Nu voi risca încă o dată să te pierd!  Tu NU vei merge în acea misiune cât timp eu iau decizia! Sunt instructorul tău şi NU îţi dau permisiunea să pleci din academie zilele ăstea!  ţipă nervos la mine, iar eu rămân șocată la reacția lui inadecvat de exagerată.

  Mă întorc fără să stau pe gânduri şi fug spre uşa cu care pot scăpa din sală şi de acest monstru!  Cum a îndrăznit să strige la mine?  El care e întotdeauna calm, chiar şi în cele mai imposibile momente?  Nu îl credeam în stare!  Am aruncat o scurtă privire în spate şi văd cum a redevenit persoana pe care o iubesc de fapt, însă asta nu schimbă nimic.

  - Alex, te rog, nu pleca! Îmi pare rău!  spune trist din spate.

Nu mă opresc din alergat şi ies din sală. Ajunsă în camera mea, mă trântesc în pat şi lacrimile îmi alunecă pe obrajii catifelați. De mică nu am mai plâns aşa şi nu ştiu ce m-a durut cel mai tare: vorbele sau persoana care le-a spus.

  După câteva minute uşa se deschide din nou, iar paşii lui apăsaţi mă anunţă că se îndreaptă spre mine. Alek se aşează pe pat şi mă ia în braţe. Mă opun, însă la un moment dat tot mă relaxez în braţele lui protectoare. Îşi trece blând mâna prin părul meu ca să mă  liniştească şi chiar funcţionează.

  - Îmi pare rău, iubito!  Nu am vrut să te supăr sau să te sperii. Te iubesc!Mi-am pierdut calmul atunci când m-ai rugat să te las în misune şi a fost prea târziu atunci când mi-am dat seama de izbucnirea mea. Iartă-mă, prințesă! îmi şopteşte la ureche, iar eu mă îndepărtez puţin de el ca să îl pot privi în ochi, chiar dacă lacrimile îmi îngreunează vederea.

  Degetele sale groase îmi şterg obrajii cu mișcări blânde, apoi mă sărută pe frunte. Îl privesc adânc în ochi şi observ neliniștea să din suflet. Îl sărut scurt pe buze, apoi îi zâmbesc timid.

  - Te iert! Acum și eu trebuie să îmi scuze pentru reacția mea! Îmi doresc extrem de mult să merg în misune din nenumărate  motive. Mă înţelegi?  zic eu în şoapta.

  - Te înţeleg perfect, prinţesă! De asta m-am gândit mai mult şi te voi lăsa cu o condiţie : să stai mereu lângă mine ca să am grijă de tine! îmi spune hotărât, iar eu îmi dau ochii peste cap.

- Accept cu o singură condiție: tu vorbești cu tata!  chicotesc când îi văd faţa speriată. Lasă, scumpule! Tata ştie că eşti doar instructorul meu, deci momentan poţi sta liniştit!

- Voi vorbi cu el pentru tine! zice şi mă sărută pasional. Acum fugi la ore, antrenamentul s-a terminat! râde el înfundat.

                                      

Sper să vă placă!!  Sunt mândră de acest capitol. Am lucrat mult la el! 😁😇

Dacă vă place puteţi da vot şi com. 💕💕💕💕💕