HADÈS - BOALĂ NESFÂRȘITĂ.

●Crezi că te-am iertat?; Capitolul doi.

În locul unui răspuns primesc tăcere, o tăcere ce își așează greutatea cuvintelor pe șira spinării mele. Bătaia vântului mă clatină, iar eu calc absent și piciorul mi se afundă în nămolul greu din cauza umidității.

Mă întâlneam cu el la o singură bătaie din gene — el își construise o lume în cuprinsul dintre genele mele superioare și inferioare. Imaginația mea reușea să îl unească și să mi-l arate precum un fragment, devenise un scurt metraj al cărui vizionar eram doar eu.

Lacrimile îmi ard pielea în cursul lor spre bărbie, se unesc pe buzele mele și mă fac să mă înec cu suspinele ce îmi apasă pe glandele membranei gâtului.

— Mai știi că îți spuneam că am păstrat o dorință către Dumnezeu?

Vântul îmi spulberă lacrimile și îmi suflă părul în toate direcțiile, reușind să îmi introducă câteva fire în ochi.

Îmi amintesc despre discuțiile noastre despre Dumnezeu și inima începe să pulseze căldură în mine — vocea imaginației mele căpătase glasul său, timbrul lui se manifesta în mintea mea ca o sursă care îmi putea opri descompunerea mintală.

— Ți-am spus atunci că în palma Lui Dumnezeu se afla o dorință a mea, una pe care am vrut s-o folosesc numai atunci când voi simți cu adevărat această nevoie.

Gândul îmi cutremură toate oasele și cuvintele se răcesc pe limba mea de parcă nu vor să mai iasă, simțind o frică nejustificată.

— Îmi doresc să te văd, să ne mai întâlnim încă o dată, să-mi povestești îngrijorările tale, să îmi spui în ce târziu te afli..

O mână parcă îmi cuprinse inima în palma sa— cuvintele rostite de mine parcă stârniseră o curățare înlăuntrul meu.

Ochii mi s-au strâns înfiorați, iar când i-am deschis, un fragment de lumină coborâse asupra mea. Ploaia încetase, bocancii mi se dezmeticiseră din nămolul greu și pelerina mi se scurse de apă.

— Voi pleca acum pentru a mă vindeca de tot ceea ce s-a întâmplat, dar mă voi întoarce.

Căile respiratorii mi s-au limpezit, nodurile din plămânii mei s-au deslegat dintr-odată. Am inspirat adânc, și mi-am înfipt degetele în pământul ce îi acoperea mormântul.

Am cuprins o mână de pământ, iar ea s-a risipit printre degetele mele. Am privit pentru ultima dată mormântul și l-am memorat drept o fotografie, o fotografie ce o să fie nelipsită din mintea mea.

Întâmpin căldura lăuntrică ce-mi încălzește oasele și mă îndrept către ieșire, urmând cărarea aflată printre morminte. Pe măsură ce mă deplasez de mormântul său, o neliniște vrea să mă înghită, dar refuz să mă uit înapoi.

Mă simțeam înjumătățită, iar o parte din ceea ce însemnam dormea aici, era cuprinsă în somnul inconștienței. La ieșire din cimitir o văd pe mama, se rezema de pe un picior pe altul și-și ținea brațele încrucișate la piept.

— Mamă? tu ce cauți aici? îmi grăbesc pașii mirată către poartă, iar când calc pe asfalt, îmi scutur bocancii de nămol.

— Ai decis să pleci cu tatăl tău? se întoarce pe câlcâie și-mi aruncă cuvintele în față, cu un iz de gelozie strecurat în voce.

Cole stătea rezemat de portiera mașinii lor și mă privea mustrător, ochii săi albaștri se strânseră într-o expresie disprețuitoare.

— Da, urma să-ți spun, am decis amândoi de curând, îi întâlnesc privirea mamei și încerc să mențin contactul vizual ce se întrerupea din cauza firelor de păr ce îmi intrau în ochi.