HADÈS - BOALĂ NESFÂRȘITĂ.

●Anestezia uitării; Capitolul întâi.

O moarte sumbră — Hadès nu așteptase ca viața lui să-și îndeplinească rândurile, paragrafele și prespunerile, a ales să-și numere singur răsuflările, a stins fiecare lumină din camerele inimii sale, simțind că scena lui s-a transformat în propria lui spânzurătoare.

Uneori din actori principali decădem în spectatori, el devenise propriul spectator al suferinței lui — se încâlzise sub respirația ei precum ceara unei lumănări, de fapt ea însăși era o lumânare în întunericul lui.

Și-a apăsat buricul degetelui de capătul lumânării facând ca lumina să se stingă, continuându-și mărturiile cu întunericul — lumina a continuat să ardă, dar nu mai ardea din exterior în interior, ci invers, arzându-se pe ea însăși.

Câteva luni mai târziu;

— Bună dimineața! rostește tata din înfundătura holului, ajungând în pragul ușii bucătăriei scărpinându-se în creștetul capului.

— Te simți mai bine? adăugă când văzu că eu nu mimam nicio reacție, privind concentrată într-un punct imaginar.

— Tată? scuză-mă...eu mă gândeam și nu am sesizat când ai intrat.

Îmi scutur capul și imaginea din fața ochilor mei se distorsionează, îmi strâng ochii pentru a-mi restabili echilibrul vizual.

Trecuseră câteva luni de la moartea lui Hadès și eu încă eram cuprinsă de strânsorile minții sale, nebunia începea să mi se năclăiască în ochi. Multă vreme nu am fost capabilă nici să vorbesc, am fost internată în tot felul de clinici pentru terapie psihologică.

Gândul că noi încă existăm în fiecare apus și răsărit, în fiecare pulsație a inimii mele, în fiecare răsuflarea a mea — îmi reducea durerea și îmi asigura încă un bilet către ziua de mâine.

— Te vei face bine, știu că e tragic prin ce ai trecut și poate lipsa mea ți-a cauzat acest atașament față de...el.

Mărturisește tata privind către cana de cafea de pe masă, aruncându-și îngrijorările în lichidul maroniu și lasându-le să se înece.

Mă trezi din conversațiile neîntrerupte cu mintea mea și m-am dus către geamul poziționat în diagonala bucătăriei, m-am ghemuit pe pervaz contopindu-mă cu frânturile de lumină ale dimineții.

Orice dimineață mi se părea rece, sub oasele mele năvălise o răcire ce nu avea remediu. Tata se întorsese acasă, își închiriase o garsonieră în cartierul meu și al mamei. Mă mutasem cu el fiindcă mama era una dintre cauzele care îmi producea boală — ea însemăna și mai mult nebunia în mine.

Cole încă era iubitul ei în ciuda comportamentului său vizavi de mine, simțeam că ocup un loc pe care nu voiam să-l păstrez în viața ei. Tata mă imuniza, mă ajuta să mă îmbunătățesc mental.

— Nina? se apropie insesizabil de mine și mâna lui îmi scutură umărul, gândurile mi se frâng în minte și îmi întorc capul către el.

Își duse o mână pe frunte, apasând cu degetele peste fruntea ridată, într-o încercare lametabilă să se calmeze.

— Ceea ce îți spun o să-ți provoace o cădere nervoasă, dar mama ta e aici...și vrea să încercăm un nou terapeut.

Își molfăie limba prin gură și inspiră înfrânt eliberând cuvintele grele ce îi apăsau limba.

O teamă începu să-mi sape inima amintindu-mi toate injecțiile dureroase ce îmi fuseseră administrate intravenos — acea durere îmi paraliza întregul sistem nervos, iar pastilele acre ce le ascundeam pe dedesubtul limbii, îmi siliseră mult timp papilele gustative.