-Nu cred că pot să fac asta. Știți că nu îmi place să vorbesc în public.
- Cineva trebuie să o facă. Știi că tu ești cea mai bună prietenă a ei. Sam încearcă să o îmbărbăteze pe femeia minionă, deși abia se putea abține ea din plâns. Ascunsă în spatele unui vaz cu crizanteme Sarah plângea sonor, cu suspine adânci.
– Știți ca ei nu i-ar fi plăcut să ne vadă triste. Haideți să încercăm să îi facem pe plac. Pentru ultima dată.
- Dar Sam, nu pot să cred încă ce s-a întamplat.
-Nici eu nu pot să cred, dar trebuie să acceptăm asta. The show must go on.
Sam îi aranjează lui Lilly gulerul rochiei negre și simple, iar apoi continuă: Haideți!
Încă suspinând, Sarah deschide ușa sălii de incinerare și pășește înăuntru, urmată de prietenele ei.
- Ne-am adunat azi aici pentru că cineva nu a fost capabil să se țină de o promisiune făcută acum mult timp, când eram tinere și încă credeam că lumea ne aparține. Lilly se uită cu ciudă spre sicriul simplu din lemn și își continuă discursul, abia putând să își stăpânească lacrimile. Alice este... Nu. Alice a fost unul dintre cei mai nebuni oameni pe care i-am cunoscut. Pentru unii a fost șefă, pentru alții colegă, sau cunoștință. Pentru mine însă, ea e mai mult deât atât. E o prietenă care ar fi făcut orice ca să îi vadă pe cei din jurul ei fericiți...
Înafară de câțiva membrii ai familiei și cele trei prietene, sala era aproape goală, dar plină de flori, în special de crizanteme și iriși albi, dând impresia că toată scena e doar o poză alb-negru.
-... Rămâi cu bine, Alice. Deja ne lipsești.
Lilly se îndepărtează de mica scenă, iar banda pe care e așezat sicriul începe să se deplaseze încet spre ultima oprire a lui Alice. Un brunet înalt și palid pune un trandafir roșu pe capacul sicriului iar părăsește încăperea, alături de ceilalți participanți la ceremonia funerară.
