- Ai un accesoriu foarte interesant, spune Daniel arătând spre brățara subțire din argint de la mâna mea.
Mă joc cu micul pandantiv în formă de floare tropicală de la brățară.
-Asta? O am din facultate, de când eu și prietenele mele ne-am propus să ne deschidem afacerile. Fiecare dintre talismanele de pe ea are câte o însemnătate pentru noi.
Zâmbesc, amintindu-mi de acea excursie în Londra de la finalul celui de-al doilea an de facultate.
-Ta-daa!
- Ce ai găsit, Lil?
Ne adunăm în jurul ei, în fața magazinului micuț de bijuterii din capitala Marii Britanii, uitându-ne în vitrină.
- Brățări identice. Iar primul talisman de la ele e fix floarea pe care a desenat-o Alice pentru sigla firmei.
-Ăsta clar e un semn că trebuie să le avem. Ce mai așteptați? Înăuntru cu voi! Sarah ne ia pe mine și Sam de câte o mână și intrăm toate patru în magazin.
Deși am intrat doar pentru cele patru brățări, după o jumătate de oră bună am ieșit din magazin cu încă câteva plăsuțe elegante, cu logo-ul firmei. Totuși, campioana la cumpărături era Sam, care găsea cu ușurință lucuri frumoase și de bun-gust, având atât de multe plase încât am ajuns să o ajutăm să le ducă în camera ei de hotel.
-Totuși, lipsește ceva! Sarah sare de pe fotoliu ca arsă.
-Ce s-a întâmplat? Sam lasă aranjatul cumpărăturilor în valize și e ochi și urechi.
Îmi închid cartea și mă uit la Sarah:
-Sper că nu vrei să mă mai scoți azi din casă la încă o tură de cumpărături, că mi-am luat deja porția de oameni pe ziua de azi...
- Să nu îmi spui că ți-ai pierdut telefonul sau portofelul într-un magazin! De câte ori ți-am spus să ai grijă cum le pui în geantă? Lilly presupune ce e mai rău, fiind cea mai responsabilă dintre noi.
-Ce?! Nu! Toate lucrurile sunt aici. Am uitat să facem o poză cu brățările. Treceți aici!
Ne încadrăm în poză, făcând ca brățările să ne fie la vedere.
-Bun. Asta merge direct pe Facebook! Sarah ne arată poza, în care apar o Sam cu părul împletit în două cozi și într-o pijama elegantă, o Lilly în pijama roz, o Sarah vopsită blond, în haine de yoga și eu, într-un tricou cu câteva mărimi mai mari în care înotam și cu logo-ul unei trupe de rock alternativ pe piept. Ok la descriere bag #bffsforever, #sleepoverinuk si #dreamscometrue. Si... Publicat.
-Zâmbești, dar sunt sigur că nu propunerea pe care ți-am făcut-o referitoare la desert te-a făcut să zâmbești așa . Ți-ai amintit ceva plăcut?
-Foarte.
-Ai vrea să îmi povestești despre ce e vorba?
-Nu.
-În regulă. Nici o problemă.
Ochii lui de un albastru de gheață sunt ațintiți asupra mea. Poate că buzele îi sunt arcuite într-un zâmbet, dar ochii lui spun cu totul altceva.
Se lasă tăcerea la masă, iar eu mă joc în continuare cu brățara, dar de această dată cu talismanul în formă de carte.
-Totuși, acea brățară nu ți se potrivește.
-Ce vrei să spui?
-Nu e stilul tău. Brățări de grup... Apartenența la ceva, sună de parcă ai avea un fel de zgardă în jurul mâinii, sau ca și cum ai fi o pasăre frumoasă prinsă în colivia propriei ei limitări. Dacă ai folosit-o ca motivație ca să îți indeplinești scopurile, cred că o poți da jos. Deja ai tot ce ți-ai putea dori. În plus, Alice pe care o știu eu e o fată, greșit, femeie învăluită în mister și întuneric, în vise și iluzii... Până și părul tău albastru spune că ești altfel, dedicată unui scop măreț, ne-comun. De când a devenit lupoaica singuratică un mielușel alb? Știm amândoi că asta nu ești tu...
Un val de furie îmi cuprinde trupul și simt nevoia să mă ridic de la masă și să îi dau un pumn în moacă, ca să îi șterg zâmbetul ala ironic de pe buze. În schimb, folosesc tehnica de relaxare pe care mi-a arătat-o Lilly, cu mult timp în urmă, tocmai pentru a evita situații de genul ăsta: număr în gând de la zece spre unu și mă gândesc la o amintire fericită, în cazul ăsta, mă gâdesc la excursia în Europa cu fetele. ... Șapte... Nu sunt nevoită să-i ascult aiurelie. Șase... Bună a fost plăcinta aia cu mere și înghețată din Londra. Britanicii nu se zgârcesc cu scorțișoara. Sper ca Sam să nu mă uite și să îmi aducă una de acolo... Cinci... Deja mă simt mai bine.
Îmi iau geanta de pe spătarul scaunului și îmi scot portofelul. Pun pe masă valoarea consumației făcute de mine, în timp ce Daniel mă privește cu stupoare.
-Ce faci?
-Plec. Consideră că această întâlnire de afaceri a luat sfârșit. Accentuez cuvintele, pentru a fi sigură că a înțeles mesajul.
Daniel se ridică de la masă și mă prinde de mână încercând să ma oprească:
-Lasă-mă să te conduc până acasă măcar.
-Nu e nevoie. O să îmi chem un taxi. Ținând cont că noi ne-am ținut partea de învoială stipulată în contract mă aștept să vă văd la lansarea noii cărți, în incinta ceainăriei noastre. La revedere, domnule White. Afișez un zâmbet glaciar, îmi eliberez mâna și părăsesc restaurantul, lăsându-l pe individ cu gura căscată.
