capitolul 4 (in care ne lovim de el)
Poate că ar fi trebuit să rămân în blocul abandonat de la capătul străzii. Da, cel mai probabil acesta ar fi fost cel mai bun lucru pe care l-aș fi putut face. Am un sentiment ciudat în stomac, de parcă urmează să se întâmple ceva îngrozitor. Și nu e doar un sentiment. E ca o așteptare apăsătoare.
Îmi pare rău tinere, nu vroiam să te calc pe pantofii tăi perfect lustruiți. Și el obișnuia să aibă o pereche de pantofi identici. Și ei aveau o pată pe partea stângă a pantofului drept. Doar că pe aceea i-o făcusem eu din greșeală în prima mea zi de muncă la firma lui, ca secretara. Oh, uite! Și tu ai o pată în același loc ca și el.
Oh, Doamne.
Nu are cum să fie el. Nu? Adică nu l-am mai văzut de aproape un an. Credeam că a părăsit orașul cu soția lui și cu Nora. Săraca Nora. Ei nu îi place să fie plimbată.
E prea târziu să urmăresc necunoscutul. Sau poate nu? Cred că încă ii mai pot vedea costumul albastru închis.
Îmi pare rău doamnă, nu am vrut să cădeți. Nu mă pot opri totuși. Sper să vă ajute cineva. Nu ar fi trebuit să beau atât. S-ar putea să îmi pierd concentrarea. Tot ce sper este să nu leșin. Trebuie să îi văd fața străinului.
Oh, a cotit la stânga. O să pot să îl prind din urmă. Trebuie să îl prind din urmă. Te rog, nu te urca în taxi. Așa, continuă să mergi. Mai încet, te rog.
Oh, îmi pare atât de rău domnișoară. Sper să puteți scoate cafeaua latte machiato de pe rochia proaspăt cumpărată, probabil de iubitul dumneavoastră cu 30 de ani mai bătrân. Oh nu! Nu iar. Trebuie să mă concentrez pe străin, nu pe secretele oamenilor pe lângă care trec.
Cred că l-am pierdut. Ba nu! Așa! Stai pe loc! O să ajung la tine imediat... Trebuie să ajung imediat! Nu mai sta cu spatele la mine, te rog!
Trebuie să îți văd fața!
Trebuie.
Okay, o să traversez. Sper să nu cad pe trecere. Asta ar atrage multă atenție. Vă rog să opriți! Doar pentru că arăt ca o drogata, și miros ca o alcoolică, asta nu înseamnă că nu am dreptul să trec strada!
Ața! Imediat ajung. Stai pe...
Au! Nu cred că a fost bine că am căzut în genunchi. Oh, nu! De ce trece autobuzul prin fața lui?
De ce nu mai este pe partea cealaltă a străzii? L-am vazut clar. L-am recunoscut. Cred că sunt capabilă să recunosc persoana care m-a distrus chiar și dacă trece un autobuz prin fața lui.
Bine, exagerez dar totuși. I-am văzut fața. Știu sigur că era el.
Și atunci unde a dispărut?
Oh, prea multe întrebări! Mă doare capul îngrozitor și femeia de la colț nu vrea să înceteze cu cântatul la chitara aceea minusculă pe care o ține pe umăr! Zgomotul e infernal! Ar trebui oprită! Sau mai bine mă opresc eu.
Chiar aici. În mijlocul trotuarului.
Dacă mai stau o să îl văd și nu vreau asta.
Pentru că atunci când totul se încețoșează, noi suntem mai aproape ca niciodată.
mai urmează doar un capitol pe care îl postez mâine.
