capitolul 5 (în care Romeo și Julieta capătă un nou înțeles)
Îmi place cum se simt flăcările când bate vântul. Se zbat franatic de parcă ar putea să îşi ia zborul în înaltul cerului. Îmi place cum încearcă să cuprindă sticlele goale dar sunt prea departe, aranjate în ordine de la băutura cu nivel alcoolic foarte ridicat la cea mai slaba cu care îmi amestec drogurile ca să nu fiu nevoită să le injectez.
Mi-a fost mereu frică de ace. Probabil cea mai mare uşurare a mamei mele. Pun pariu că ea jura că nu o să mă droghez vreodată.
Nici eu nu credeam că o să încerc măcar vreodată. Şi totuşi uite-mă aici, cu trei pachete de ţigări în faţă, toate goale. Am luat tot tutunul şi l-am amestecat într-un castron. Aş vrea să îi dau foc şi cumva, cu o pâlnie, să fumez tot.
Ar fi plăcut. Mi-ar da o senzaţie de relaxare.
Ştiu că era el. Şi ştiu că şi el m-a văzut. Sunt sigură că de-aia a şi dispărut aşa repede. Singurul mod prin care ar fi putut dispărea ar fi fost in autobuz. Şi autobuzul duce în periferii. Adică aici. Adică unde pantofii lui de mii de dolari nu au călcat nici măcar în cele mai groaznice vise ale sale. Deci nu s-ar fi urcat în el dacă nu ar fi vrut să scape.
Ce fraier.... Nu şi-a dat seama după hainele pe care le port că a fugit în vizuina vulpii?
Hehe.... ce poetă sunt după trei sticle de whiskey. O să mai încerc şi altă dată.
Cine îndrăzneşte să urce până aici? Cine e destul de nebun cât să urce până la etajul două sute al unui bloc părăsit?
Nu îl văd, dar îl pot simţi. Dacă mă chinui puţin, şi ignor ţipătul ascuţit al urechilor mele, pot să îi aud şi pantofii foarte scumpi în timp ce urca scările.
Sigur sunt scumpi. Cei ieftini au talpa de cauciuc şi fac zgomote scartaitoare. Dar ăştia se aud ca bătutul din palme.
Mă enervează.
Aşa se auzeau şi pantofii lui când intra dimineaţa în biroul meu. Închidea uşa. Îşi lăsa geanta pe canapea. Îşi scotea sacoul de pe o mână. În cealaltă avea cafeaua de la Starbucks. Îşi aşeza cafeaua pe biroul meu şi îmi zâmbea. Îşi scotea şi cealaltă mână din sacou. Îşi aşeza sacoul în cuier. Îşi lua geanta. Îşi lua cafeaua. Se apleca şi mă săruta. Şi intra în biroul lui prin uşa care ni le unea.
În timpul zilei îi mai auzeam paşii când ieşea din birou ca să se ducă la diferite întâlniri cu managerii şi la orele prânzului când mergea până la brutăria de la colţ ca să ne ia amândurora câte ceva de mâncare. Apoi aşteptam până noaptea pe la ora opt, când toţi angajaţii plecaseră deja şi ne îndreptam şi noi spre casa mea. Şi atunci îi mai auzeam paşii pe pavajul străzii şi pe scările de la blocul meu. Mereu mergeam pe scări ca să mai stăm puţin împreună. Câteodată, când ea era plecată, mai intra cu mine, dar în general doar mergeam împreună.
Asta când nu apărea ea. Şi plecau împreună, cu limuzina. Şi atunci îi auzeam paşii. Dar erau dureroşi. Cam ca aceştia pe care îi aud.
Sună cunoscut. Îmi dau fiori pe spinare. Nu are cum să fie el. Am nevoie de ceva de băut.
Auch... mi-au amorţit picioarele. Nu ar fi trebuit să mă ridic aşa repede. Ups, cred că am vărsat puţin pe jos. Mai bine beau tot până nu vine cineva aici. Ohh.... urăsc când îmi arde gâtul. Înseamnă că a fost prea mult, prea puternic şi de proastă calitate.
Cine eşti?! Tu, umbra aia care tot vii spre...
Nu.
Nu.
Nu nu nu! Refuz! Nu!
Oh Doamne cum m-ai gasit! Pleacă!
De ce nu pot vorbi?! De ce nu pot ţipa?!
Pleacă am spus! Pleacă!
Nu! Picioare, nu mai fugiţi spre el! Nu vreau la el!
Nu! Uite, vedeţi? Mi se face rău cu fiecare pas.
Ce fel de greaţă o fi asta? Se simte aşa... mortală.
O să cad. Auch... ştiam eu că o să cad. Nu mă atinge te rog. Nu, nu mă lua în braţe. Oh, o să leşin. Da. Poate chiar o să mor.
Ştiu că nu e bine să gândesc aşa dar nu pot să nu o fac. E aşa... uşor. Să îmi imaginez că îţi mor în braţe. Nu îmi vei mai putea spune nimic. Refuz să te ascult. Voi închide ochii.
Aşa. Acum probabil crezi că nu te mai aud.
Clar o să fiu inconştientă în următoarele secunde. Posibil chiar să mor. Dar nu contează.
Pentru că atunci când totul se înceţoşează, noi suntem mai aproape ca nicioda...
urmeaza epilogul in cateva zile
