Can I take revenge...Now?

Chapter 4 ➡️ "I'm not afraid of you!"

  "Cu cât este mai grea bătălia, cu       atât este mai dulce victoria."   Harmony

 

  Zgomotul de mașini turate la maxim mă face să tresar puternic. Îmi deschid ochii și îmi rotesc privirea în jur. Mii de înțepături își fac simțite prezența când încerc să mă ridic de pe bancă. Îmi simt trupul amorțit și aproape că spumeg de furie când îmi văd mâinile crispate de ger. Cred că am un sloi de gheață în loc de corp. Mă târăsc cu greu până la ușa de mahon imensă însă se pare că ziua e predistinată să fie groaznică. Mă împiedic de ultimele trepte iar genunchii mei amorțiți se îndoaie asupra presiunii pe care am exercitat-o asupra lor.

   Îmi atenuez căderea cu palmele, lipindu-mi-le de marmura rece, evitând să îmi provoc o izbitură în plin a feței.

  Vârful unor pantofi negri îmi apare în fața ochilor și îmi ridic capul. În fața mea e nimeni altul decât Hades, privindu-mă inexpresiv. Oricât m-aș strădui să mă ridic de jos, nu reușesc. Trupul mi-e mult prea sleit de puteri de la frigul pe care l-a îndurat ca să mai poată face vreo mișcare. Cred că și creierul mi-a înghețat.

  Mă simt ca și cum aș îngenunchia în fața unui The Master și doar gândul acesta îmi provoacă o furie incontrolabilă. Mă străduiesc încă o dată să mă ridic dar eșuez iar. Presupun că o să rămân aici pentru multă vreme.

   Se pare că m-am înșelat deoarece simt cum sunt apucată dur de ambele brațe și ridicată pe propriile picioare. Pe lângă că picioarele abia îmi sunt stabile din cauza durerii, icnesc când îmi simt și brațele strânse mai agresiv.

    E la fel de inexpresiv și rece, însă nu pot să nu remarc faptul că m-a ajutat să mă ridic de jos. Ce bine, acum am ocazia să îl înjur!

   —Ia mâinile de pe mine! mârâi.

   Strângerea se intensifică și scâncesc mut.

   —Se vede că nu faci diferența dintre slugă și stăpân. Ai probleme cu disocierea.

   —Mă scuzi, și care anume e stăpânul? ridic o sprănceană sfidătoare.

   —Păi din moment ce tu nu ești decât o slugă proastă, presupun că îl ai în fața ta.

   —Slugă proastă îi măta! mă smucesc nervoasă.

   —Nu ți-a ajuns o noapte la răcoare. Păcat, sălbatico!

    Rânjește înspre mine și cu o mișcare forțată mă târăște după el. Cred că brațul mi-e vânăt din cauza forței cu care îl strânge. Sunt aici de o zi și deja am reușit să îi atrag atenția asupra mea mult prea mult.

   Ajungem pe un hol mai întunecat și nu apuc nici să clipesc că mă simt împinsă destul de brutal în perete. Se apropie lent, scoțând un briceag din buzunarul hainei.

   —Credeam că ești mai dotat. O armă nu ai? Gura mă ia pe dinainte și regret pe loc ceea ce tocmai am rostit.

  —Sunt dotat cu multe altele, zâmbește pervers. Doar că uneori o amărâtă lamă de cuțit nu e chiar așa inofensivă. Plus, continuă, punând vârful briceagului la milimetrii depărtare de brațul meu stâng, poate răni chiar destul de grav.

   —Nu mi-e frică nici de tine, nici de briceagul tău afurisit!

   Habar nu am de unde am căpătat curajul ăsta, dar sunt conștientă că risc să ridic semne de întrebare din cauza atitudinii mele arțăgoase.

   Acum chiar că simt vârful lamei pe pielea acoperită de un strat subțire de sudoare, pe cale să străpungă.

   —Chiar nu îți e? șoptește undeva aproape de urechea mea.