Can I take revenge...Now?

Chapter 1 ➡️ "Ea nu mai e"

      Schițez o mină serioasă, în timp ce mă prefac preocupată de dosarele din fața mea. Nu rezist prea mult, pentru că în următoarele momente pufnesc în râs, determinând-o să îmi arunce o încruntare urâtă.

   —O, haide! exclam amuzată. Nu e ca și cum te-ar sechestra dacă să zicem, s-ar întâmpla să fi uitat ceva.

      Văzând că nu reacționează mă ridic din șezut și pornesc cu pași repezi înspre ieșire.

   —Când termini, să mă anunți și pe mine! adaug, închizând ușa și auzind-o cum bombăne cine știe ce pe la spatele meu.

      Îmi frec ceafa și casc extenuată. Chiar mi-ar prinde bine o cafea acum. Și ce local mai bun decât cel a lui Travis? Surâd în sinea mea, simțind deja gustul cefelei și pornesc înspre ieșirea din firmă, traversând stada. Mă grăbesc să îmi deschid umbrela, pentru că se pare că vremea ploioasă de afară e gata să cauzeze niște inundații serioase.

     Când într-un final, răsuflu ușurată că am ajuns pe partea cealaltă fără să mă fi udat exagerat, mă adăpostesc sub prelata cafenelei, scuturându-mi umbrela de picurii de ploaie.

   —Am găsit! Asta am uitat! o aud strigând în spatele meu.

      Mă întorc și îi zăresc fața victorioasă, în timp ce flutură un dosar albastru. Zâmbesc și o aștept să traverseze în timp ce o privesc cum se străduie să nu calce în vreo baltă. Păcat, pentru că sunt peste tot și mare mi-a fi mirarea de ar reuși să nu își ude nimic din ținuta office pe care o poartă.

     Pufnesc a doua oară în ultimele zece minute când o văd strâmbându-se înspre pantofii ei stiletto care se pare că s-au udat leoarcă.

     Însă, apoi nu îmi pot aduce aminte exact ce s-a întâmplat. Fiind pe la mijlocul trecerii, zăresc stupefiată o mașină cum gonește înspre ea cu o viteză peste limită. Inima a încetat să mai îmi bată și doar numele ei, strigat într-un ton agonizat de pe buzele mele a mai spart liniștea mormântală care s-a așternut după.

      S-a derulat prea repede iar imaginile care îmi treceau prin față păreau desprinse din cel mai groaznic coșmar al meu. Durere? Puțin spus, pentru ceea ce părea că se rupe în mine în acele momente.

      Pură groază îmi inunda fiecare părticică a trupului când m-am prăbușit în genunchi pe betonul rece. Încă nu îmi pot da seama cum am reușit să mă ridic în picioare și să mă târăsc înspre locul, în care deja o mulțime de oameni au format un cerc în jurul ei.

     Mi-am lăsat mâinile să o cuprindă în brațe în timp ce o imploram să rămână cu mine. Însă a decis să plece. M-a părăsit, luând cu ea nopțile noastre în care chefuiam până la răsărit, chicote de adolescente îndrăgostite care își povesteau micile aventuri amoroase și o parte din inima mea.

2 ani mai târziu

     Îmi aranjez cutele rochiei și mă foiesc nerăbdătoare pe locul din dreapta șoferului.

   —Ei bine? Ce ai aflat? sparg tăcerea, privindu-l insistent.

   —Vrei? mă întreabă, întinzându-mi pachetul de gumă.

   —Nathan! exclam enervată.

      Își retrage mâna și chipul i se întunecă brusc.

   —E exact cum ai intuit...cuvintele i se desprind de pe buze fără ca măcar să clipească.

      Răsuflu prelung și îmi închid ochii preț de câteva momente.