Banal

Toate scuzele!

Am adunat toate scuzele,
pentru dragele, toate muzele,
frumuseți cu chip de aur,
dar cu ochi ca de balaur.

Țin în mână un tezaur,
cu atât de mult aur,
să dispară toate în abur,
să  rămână fir de sabur.

Sânziene ce-și pieptănă părul,
păr de aur, pe ale căror fire,
alunecă demonii pitici,
un fel de licurici.

Cu degete de var, țin mărul,
otravă dintâi roșie ca focul,
pentru poetul ce le face jocul.

Șuvițele lungi, gâdilă nufărul,
în dulce al nopții, neastâmpărul,
așteptând domn al nopții, cavalerul,
să le salveze din maldărul  –
coșmarului ce strigă din colț de abis.

Să golească încet, muzeul,
să se închine, chiar și Zeul,
să vadă și El, ce este greul.

Se strâng de mână și se aproprie,
e ceasul din urmă, care răsună,
pentru ritualul la horă, se consumă.

E noaptea muzeelor,
sau mai bine spus, 
noaptea muzelor.

Luna din raiul gri alunecă pe cer,
Ocrotind îngerii muți ce zbiară sever,
spre cavalerul ce piere cu sunet de fier,
fără el, speranțele muzelor pier.

Iartă-mă, cea mai frumoasă,
dintre toate pe care am cunoscut,
că noi nu vom mai avea un început.
Am căzut și m-am frânt în noapte,
iar buzele tale sunt prea departe.

Iartă-mă, căci, prea de multe ori am spus,
că te voi scăpa de blestemul Zeului,
și că te voi elibera din ghearele Muzeului,
dar, se pare că eternul m-a învins,
marele Univers m-a vrut atins.

Te rog, ca ale tale lacrimi,
să rămână nimb în patimi.
Sper să-ți amintești, din nou,
de mine, când pe ale tale suspine,
va juca nisipul morții mele infantile.
Iartă-mă, femeie!
Că ți-am adus iertări,
descântec la cântări,
rămân reci chemări,
...reci chemări.

Îmbrăcate în banalul,
foilor cu flori,
purtate de nori.
O să-ți fie bine!
Chiar și fără mine,
doar ești sânziană,
divă caucaziană,
eu, mortul din poiană.

Podeaua-i rece de frigul universului,
 sub ale căror pași, dansează,
sânzienele în vraja versului.
Dragostea, venin dulce al nopții,
sora ei, iertarea, gheara sorții.
Ele înclină amarul închis,
spre ramele tablourilor,
de dor ucis, dar deschis.