Între Viciu Şi Obsesie

6

       Aproximativ cu o oră în urmă, trecut puțin peste orele douăzeci şi unu, în partea cealaltă a Enfieldului, bărbatul mai aruncă o privire pânzei atârnate pe peretele din faţa sa, după care descheie un alt nasture de-al cămăşii albe ce părea să-l sufoce şi-şi suflecă mânecile mai tare într-o nouă tentativă de a reuşi. Oricât s-ar fi străduit în seara aceea, totul părea în zadar, dar el nu renunță. Apucă pentru a nu ştiu câta oară pensula pe care o înmuie în trei nuanţe diferite de albastru, după care încercă din nou să schițeze forma la care dorea să ajungă, deşi în scurt timp îşi pierdu atât răbdarea cât şi cumpătul.

        — Ce dracu? dacă un... aproape orb a putut să facă asta, şi se ridică în picioare gesticulând spre tabloul lui Monet* într-o demonstrație ca pentru sine, eu nu sunt capabil să pictez cu ochii sănătoşi şi larg deschişi? se întrebă azvârlind pensula din mână într-un exces de furie şi clătinând din cap dezaprobator. Am nevoie de aer, se gândi imediat. Nu! se dezaprobă aproape instant. Am foarte mare nevoie de aer! se autocorectă fără a mai zăbovi şi dădu să iasă din atelier, luând în drumul său spre ieşire sacoul de pe cuier şi trântind uşa electrică ce se încuie automat în urma sa.

         Contrar furiei, acesta nu se grăbi, doar se lăsă purtat de paşi, prin lumina felinarelor spre centrul oraşului, încercând să se calmeze. Se simțea distras, aşa cum era deja de ceva timp încoace, observând de la depărtare schimbările prin care trecea proprietatea lui Vidal. Asta îl făcuse să devină agitat şi oarecum îngândurat, căci nu recunoscu nici numele pe care îl purta florăria şi nici fetişcana blondă cu aer de patroană pe care o zări în timpul a ceea ce-i păruse a fi inaugurarea.

         —E posibil să...? Nu! Nu semănăm deloc! dezaprobă ideea ce se contură în mintea sa, păşind agale cu capul plecat, urmărindu-şi propria umbră până când ajunse în Piața Centrală.

        După ultimele zile şi ultimele veşti, avea atâtea gânduri de pus în ordine, încât nimic nu părea să-i mai reuşească, iar în noaptea aceea, de parcă toate astea nu fuseseră deajuns,  o întâlni din nou. Era acolo. Stătea nemişcată în fața fântânii arteziene, urmărind moneda pe care tocmai văzuse cum o aruncase în apă.

         Cine eşti? se întrebă fără a avea curajul de a da glas gândurilor, retrăgându-se în întuneric şi lăsând-o să se îndepărteze.

        În liniştea acelei nopţi, brusc îl încercă un sentiment de singurătate, iar în mintea sa se conturau alte şi alte întrebări. Dacă adevărul avea să-l doară şi mai tare decât o făcuse deja? Cum avea să-şi fructifice pasiunile, dacă se lăsa doborât de neplăcerile trecătoare ale vieții? Slavă Domnului, măcar resursele financiare nu-i lipseau fiindcă nici măcar criza nu-l afectă pe tatăl său, marele Leonard Graham, dar asta nu era suficient.

         Bărbatul îşi trecu nervos mâna prin păru-i brunet şi scurt, inspirând adânc. Trebuia să uite şi să se întoarcă în prezent unde femeia se făcu nevăzută. Îşi plimbă privirea de jur împrejurul său, vrând parcă să se asigure că nimeni nu-l va deranja,  apoi ieşi din ascunzătoarea întunericului şi se îndreptă spre fântâna din mijlocul Pieței. Instinctul îl purtă acolo, deşi nu-şi dorea ceva anume, ci doar să privească moneda din aceeaşi perspectivă pe care o avuse şi ea.

         Într-un întuneric sumbru ce părea să te trimită cu gândul la un hău adânc şi nesfârşit, mică, lucioasă şi neaşteptat de aproape, moneda luminată de lună, se zărea în apă, stârnind în bărbat un licăre de speranță.

         — Asta e! îşi spuse încrezător şi porni alergând spre casă, căci pentru prima dată după o lungă perioadă de timp se simți cu adevărat inspirat.

       Pensulă după pensulă, în abisul nopții aparent liniştite, în doar câteva ore intense şi antrenante, pânza de dimensiuni impresionant de mari, începu să se umple de culoare, dând viață ideilor rodite în mintea artistului, până când ochii negri şi intenşi ai lui Alan se declarară mulțumiți de propria-şi operă.

        Trecuse destul de când nu se mai simțise atât de extenuat, însă în acel moment lumea exterioară păru să dispară şi nimic nu putea să-i mai şteargă zâmbetul ce înflorise pe chip sau satisfacția.

        — E... perfect! îşi spuse, făcând câțiva paşi în spate pentru a admira capodopera în toată splendoarea sa, aproape uimit de propriile-şi forțe.

       Suferise un blocaj inexplicabil, dar şi când reuşi să-l depăşească, ceea ce ieşi din mâinile sale, devenise ceva... superb.

               »»-------------¤-------------««

* "Crini de apă" - serie de aproximativ 250 de picturi ale lui Claude Monet ce înfățişează grădina cu flori a artistului de la Giverny şi care au fost pictate în timp ce acesta suferea de cataractă.