Între Viciu Şi Obsesie

8

       
         El, prezența sa şi modul în care acesta îşi făcuse apariția, erau ultimele lucruri de care se gândise Camellia că avea să aibă parte în acea zi.
      
        — Tu... încercă să îşi găsească cuvintele în timp ce privirile lor se cercetau reciproc, dar lăsă baltă vorbele şi se avântă în brațele pe care acesta le deschise larg pentru ea.

      Aveau nevoie amândoi de îmbrățişarea aceea care le lipsise atât de mult.

      — Mi-a fost aşa dor de tine! îi şopti acesta, afundându-şi mai tare chipul în părul ei bălai, strângând-o la pieptul său de parcă şi-ar fi dorit ca timpul să stea în loc, iar ea să rămână veşnic acolo.

      — Şi... mie, Emmet! răspunse ea cumva stânjenită, desprinzându-se uşor din îmbrățişare pentru a-i întâlni privirea.

       Chiar îi fusese dor de ochii aceia verzi, de fața lui ovală conturată de cârlionți şateni şi de stilul simplist în care obişnuia să se îmbrace cel care îi fusese odată cel mai bun prieten. Chiar şi acum, după ani de zile, regăsea în bărbatul din fața sa, dincolo de tricoul închis acoperit de geaca de piele şi de jeanşii spălăciți, băiatul modest şi cu bun simţ pe care îl lăsă în urma sa atunci când Sebastian îi sucise mințile. Îi era ruşine de gestul său de a-l fi îndepărtat şi se simțea vinovată pentru pierderea prieteniei ce-i lega odată, dar timpul nu mai putea fi dat înnapoi, iar el era acum aici. Poate să-i ceară socoteală sau...?

      — Uită-te la tine! Arăți... la fel, vru el să-i facă un compliment, măsurând-o din cap până în picioare fără stânjeneală, moment în care ea roşi asemeni unei copilițe. Îmi pare rău că am ratat inaugurarea, mai adăugă Emmet, vrând să rupă liniştea apăsătoare dintre ei.

      — Da! E... în regulă! încercă să-i răspundă Camellia, aruncând o privire de jur împrejurul său căci ezită câteva clipe, având în vedere că nu-şi amintea ca el să fi fost invitat măcar.

       Fusese un eveniment cu uşile deschise, totuşi pentru a veni trebuia să fi ştiut de undeva.

       Eve... gândi apoi ca pentru sine când realiză postura în care o pusese buna sa prietenă.

       — Ai vrea...? Adică mă gândeam că am putea bea o cafea împreună, sugeră bărbatul, arătând spre cafeneaua lui Lorenzo, aflată de partea cealaltă a intersecției.

        Camellia zâmbi.

        — Dar tu nu bei cafea! îl contrazise imediat, deşi apoi realiză că trecerea timpului ar fi putut schimba totuşi multe din comportamentul şi viciile celui pe care îl cunoscuse.

       — Nu beau! confirmă acesta cu un zâmbet larg pe buze. Dar pentru încă cinci minute în compania ta, aş putea face şi compromisul ăsta, continuă stârnind un râs la unison, făcând-o pe Camellia să-şi amintească cu melancolie de complicitatea ce-i unea odată.

        I se părea ciudată apriția lui tocmai în momentele astea, dar nu nega faptul că-i şi lipsise prietenia sa. Poate că merita să stea cu el la un pahar, de vorbă. Măcar atât putea face după ce-l lăsase baltă ani de-a rândul.

       — Fă-te comod! îl îndemnă, arătându-i scaunele. Îţi voi face un ceai, completă spre încântarea acestuia.

       El făcu întocmai şi se aşeză pe un scaun, privind-o lung. Încă de când Evelina îi vorbise despre Camellia, Emmet nu încetă să se gândească la revederea cu aceasta. Îi displăcea faptul că ea fusese nevoită să treacă peste un divorț şi toate cele, dar nu-l plăcuse niciodată pe colegul său Sebastian. Cumva ştia în adâncul sufletului că soțul ei avea să o rănească şi era doar o chestiune de timp până la despărțirea lor, însă orgoliul său rănit de la acea vreme nu-l lăsă să o prevină pe Camellia ce fel de canalie ținea lângă ea. Fusese alegerea ei, o alegere care-l duruse enorm şi care încă probabil mai săpa prăpastia dintre ei. Doar dorul ce devenea insuportabil îl făcu să-şi ia inima în dinți şi să o viziteze.

        — Emmet! strigă Camellia încă o dată, puțin mai tare, astfel încât să readucă atenția bărbatului spre ceaşca aburindă de ceai.

       — Hm? întrebă acesta ca scos din transă.

       — Am întrebat dacă mai vrei zahăr, îl lămuri aceasta, iar apoi începu să râdă. Unde-ți stă mintea? încercă să glumească, deşi nu făcu decât să-l tensioneze mai tare pe Emmet.

        Daca-i şti! gândi ca pentru sine oftând, iar apoi gesticulă din mână un las-o baltă şi luă cu mâinile sale uşor tremurânde ceaşca pe care o duse între buzele roşiatice şi bine conturate de o barbă atent îngrijită, gustând ceaiul.

        — E bun! spuse şi zâmbi. E perfect aşa! completă către femeia ce aştepta în dreptul său cu zaharnița în mână.

        Camellia zâmbi la rândul său satisfăcută, iar după ce puse vasul la locul lui pe bar lângă ceainic, se aşeză la masă cu Emmet, privindu-l curioasă.

        — Ce faci? întrebă mai apoi, susținând privirea fixă a şatenului.

        Acesta zâmbi ca pentru sine.

       — Mă întrebi ce fac acum sau ce am făcut în toți anii ăştia? răspunse aproape răutăcios, ştergând orice urmă de zâmbet de pe chipul femeii ce plecă capul instant, făcând-o să înghită cu greu nodul ce părea că i se formează în capul pieptului.

       — Dacă aş fi ştiut... cu glas aproape pierdut vru să spună ceva înainte ca el să o întrerupă.

       — Nu s-ar fi schimbat nimic, o asigură în timp ce degetele sale ridicară chipul ei astfel încât privirile să li se întâlnească din nou. Chiar dacă nu mi-ai fi cerut tu să plec, aş fi făcut-o oricum, o asigură. Nu înțelegi? întrebă apoi cu acelaşi glas insinuant  căci în ochii ei distingea confuzie. Eu nu te iubeam ca pe o soră, mărturisi în acel moment de slăbiciune pe care îl resimți în preajma ei conştient de faptul că nu mai avea nimic de pierdut. Prietenia lor nu mai exista de mult. 

       Ochii Camelliei deveniră sticloşi, iar orice ar fi avut de zis fusese acum înlocuit de gânduri pline de îndoială.

        — De ce nu mi-ai spus atunci? îl întrebă cu glasul sugrumat de lacrimile ce stăteau să apară.

         Era ciudat să se simtă aproape ca şi cum ar fi fost trădată, însă nu reuşea să priceapă de ce bunul său prieten i-ar fi ascuns faptul că era îndrăgostit de ea.

         — Când Sebastian ți-a interzis să mă mai vezi, ai făcut-o fără ezitare. De ce ar mai fi contat? aproape îi reproşă cuprins de o oarecare furie.

       Camellia nu făcu decât să se simtă vinovată. Emmet avea dreptate. Totuşi...

        — Dacă ai venit aici crezând că...

        — Nu... Nu! o asigură el, mințind pe jumătate. Sunt pentru câteva zile în oraş şi am venit doar să te văd, completă spre liniştea Camelliei, deşi spera ca ea să-i acorde atenția, dar nu-şi dorea ca norocul ce-l lovi atunci când Evelina îl contactase să-i dispară în urma acelei conversații.

        Pe de altă parte ea se simți uşurată să-l ştie vindecat. Îndrăzni chiar să gândească că poate timpul adusese o iubită în viața acestuia, dar nu avu curajul să-l întrebe şi asta.

       — Mă bucur că ai trecut pe aici! murmură aceasta şi se ridică în picioare, dându-i de înțeles bărbatului că poate ar fi mai bine dacă ar pleca.
  
       Nu-i luă mult lui Emmet să perceapă mesajul, iar după ce se ridică, îi zâmbi cald, mulțumi pentru ceai şi se apropie de ea deajuns de aproape încât să-i plaseze un sărut cast pe tâmplă. Un moment lung în care privirile li se încrucişaseră din nou pentru câteva secunde, după care se îndreptă spre uşă tăcut, lăsând în urma sa o linişte apăsătoare.