Eşti refugiul meu...

Prima privire

Mereu mi-a fost frică de cimitir, de toate poveştile pe care le auzeam seara, de zvonuri cum că morţii învie şi vin după tine... Nu mă învinuiesc că le-am crezut, eram doar un copil care devora orice lucru nou, ce puteai să-mi faci?

Mă surprinde însă astăzi că într-un cimitir îmi găsesc liniştea, mă pot redescoperi, toate revin la normal, sunt liberă. Nu sunt o ciudată, nici nebună, dar uneori vreau să fiu doar eu şi cu mine, cu gândurile mele şi aici, în cimitir, toate par perfecte. Nu există oameni care să ţipe la tine, care să te jignească şi să te chinuie cu reproşuri. Nimeni şi nimic care să-ţi distrugă buna dispoziţie.Aici e altfel, aici poţi să spui că nu-ţi convine fără să te temi de vreo palmă sau înjurătură. Ai şi spectatori, mulţi spectatori, dar care nu-ţi dau emoţii, te încurajează prin prezenţa invizibilă şi tăcerea magică. Tu eşti singurul care contează şi singurul care poate opri „spectacolul". Să te temi de cimitir? Să mă mai tem? Mi-au fost băgate în cap prostii de genul: „dacă nu eşti cuminte vine mortul şi te ia cu el"... acestea sunt unele metode d-ale părinţilor prin care ne cuminţesc şi pe moment par cea mai bună soluţie,asta ca un bonus pentru nervii şi nopţile nedormite. Eu una nu-i condamn pe ai mei, probabil aşa aş fi făcut şi eu, cine ştie... Dacă nu aş fi fost cu frica-n mine, poate nu aş fi făcut nimic ca să mi-o înving, dar aşa...se schimbă jocul.

Ştiu că îi era foarte rău, era într-o stare critică, toţi se aşteptau să moară, vedeam cum fiecare părticică din de viaţă se scrurge din corpul lui, speranţă, iubire, grijă, repulsie, tristeţe, credinţă, fericire... toate îşi luau zborul împreună cu sufletul lui. Mă temeam şi nu prea de bunicul în acea zi. Nu înţelegeam pe deplin tot ce înseamnă el pentru mine, însă azi, azi l-aş vrea aici, l-aş vrea doar să mi „fure" paharul cu suc şi să ne „certăm" de la nimicuri. Mi-amintesc ziua aceea şi acum după 5 ani... Văd casa veche, dar îngrijită a bunicilor, camera în care ne adunam de sărbători toţi şi ne zbenguiam şi îl văd pe el acolo pe pat.Abia venise din spital, erau ultimele sale zile când avea să mai vadă lumina, oamenii, tot ceea ce ţine de viaţă. Era schimbat, atât încât puteam eu vedea atunci, prin ochii unui copil de 10 ani, care nu ştia ce-i durerea. Îi era greu să recunoască toată familia, însă atunci când m-a văzut a zâmbit. Am stat cu el acolo, l-am îmbrăţişat şi mi-aş dori să mai fac asta din nou şi din nou. Mai târziu în acea zi am plecat acasă şi îmi amintesc că a doua zi dimineaţă mama a început să plângă. El... el ne părăsise... Probabil a fost şocul de vină, poate orice altceva, dar eu nu am putut plânge, nu aveam lacrimi. Ştiu că l-am atins după ce murise şi imaginea lui în sicriu mi s-a întipărit în minte. Rece ca gheţa, costum, pantofi, era bunicul meu neschimbat. La doi ani după ce am crescut şi mi-am dat seama cu adevărat ce se întâmplase, de atunci am început să plâng mereu când îi aud numele. Stau ore în şir şi plâng, mă uit la poze, încerc să nu las timpul să mi-l fure... M-a iubit şi poate încă mă iubeşte. A crezut în mine şi poate încă crede. Aş vrea să-l aud vorbind, ceea ce nu s-a întâmplat când eram destul de mare ca să-mi amintesc. El nu putea să vorbească, era paralizat şi probabil acesta a fost barajul care m-a împiedicat mult timp să mă apropii de el. Cu toate că nu i-am înţeles afecţiunea, el s-a chinuit şi a reuşit să îi spună mamei că eu voi ajunge departe şi că va fi mândru de mine. Am aflat asta după mult timp de la moartea lui şi nu cred că voi putea să mă iert pentru că nu am stat mai mult cu el... Deci poate să-mi mai fie mie frică de singurul loc unde mai am ceva legat de bunicul, fie acela un mormânt?

E linişte acum în cimitir. Aerul rece îmi îngheaţă faţa udă şi eu nu vreau să plec. Mă simt aşa de aproape de el aici, sunt eu cea adevărată şi plină de imperfecţiuni. Cimitirul... el e plin de dorinţe şi lacrimi. El adăposteşte suflete rănite care şi-au găsit eliberarea, inimi care încă bat şi stau doar pentru că acasă e...naşpa, oameni rătăciţi în minciuni şi disperare. E târziu şi mă îndrept spre ieşire, dar aud pe cineva plângând şi mă opresc amintindu-mi că şi eu am făcut asta cu câteva minute în urmă. Se aud multe cuvinte spuse printre suspine şi-mi dau seama că vocea îi aparţine unui băiat.

-M-am saturat de tot, m-am săturat să mă prefac că într-o zi o să fiu puternic,că o să-l fac să plătească, că o să o ajut pe mama şi o să fiu fericit. De ce trebuie să mă trateze ca un gunoi doar pentru că nu sunt al lui? De ce ai plecat atunci în misiune, de ce? Cu fiecare zi ce trece îmi doresc şi mai mult să mă răzbun, dar oare o să fiu în stare să o fac pe jigodia aia să sufere?

Stăteam nemişcată şi nu voiam ca să fac nici un pas greşit ca tipul acela să-şi concentreze atenţia asupra mea... Îmi părea rău că m-am oprit şi nu ştiam ce să fac pentru a ieşi neobservată de acolo. Am făcut câţiva paşi şi mai aveam nevoie doar de un minut pentru a-mi reuşi planul, dar chiar înainte să mă fac nevăzută, i-am aruncat o ultimă privire băiatului, moment în care el s-a întors şi m-a privit direct în ochi. Citeam pe faţa lui groază, teamă, ură, tristeţe, slăbiciune, toate în acelaşi timp şi îndreptate acum spre mine. Mă gândeam să alerg, dar niciodată nu am fost prea bună la sport, deci riscam să mă prindă. Nu ştiam ce să fac, să stau pe loc sau s-o iau la fugă, însă atunci când l-am văzut pe el plecând în direcţia opusă direcţiei mele, picioarele mi-au pus intr-o mişcare alertă tot corpul şi le-am mulţumit în gând pentru reacţia lor inteligentă. După aproape 20 de minute de alergat, am încetinit pasul şi mi-am calmat respiraţia. Recunosc că îmi era frică să nu mă urmărească acel tip, simţeam cum îmi îngheaţă sângele în vene şi abia aşteptam să ajung pe aleea din faţa casei. Afară era deja întuneric şi presimţeam că o să mi se facă o morală zdravănă, ceea ce exact s-a întâmplat.

-Poţi să-mi spui de ce ai întârziat? Şi unde naiba ai fost?

-Bună şi ţie, mamă. Am fost la bibliotecă şi apoi la cimitr...

-Tu eşti nebună?! Ce dracu' faci acolo în fiecare zi? Înţeleg, te duci o dată, de două,trei,zece ori,dar mereu?

-Voiam să văd dacă e totul în regulă...

-Hai,gata,nu mai ai ce căuta acolo. Acum du-te sus şi pregăteşte-te pentru masă.

Nu credeam că o să ajungă să-mi interzică să mă duc la cimitir doar pentru că întârziasem,dar am preferat să plec în cameră decât să-mi distrug de tot ziua certându-mă cu ea. Aş fi vrut să plâng, să pot să mă descarc de toate sentimentele care mă inundau, însă ştiam că în felul ăsta aveam să-i ofer satisfacţie ei. Timpul care s-a scurs după a decurs ceva mai bine, fără alte reproşuri sau înjurături pe care mama mi le oferea gratis. Am aşteptat în cameră la mine până am fost sigură ca ea se culcase, mi-am luat un hanorac pe mine şi am ieşit în curtea din spatele casei, m-am întins pe iarbă şi am început să privesc cerul. Iubeam să pot urmări stelele, mă simţeam liberă şi în siguranţă. Am stat acolo pe iarbă până ce frigul îmi intrase în oase. Eram singură, o "ciudată fără viaţă socială", prea timidă ca să-şi facă prieteni, obosită să mai facă pe plac tuturor ca să fie băgată în seamă şi sătulă de "iubirea" părinţilor. Mă gândesc uneori că o să pot să trec peste toate acestea şi o să mă schimb în ceva mai bun.Am doar 16 ani şi nu-mi doresc mare lucru, doar să pot să le demonstrez tuturor că se înşelau când spuneau că nu sunt bună de nimic. Sunt momente când chiar cred în mine, dar mai mereu mi-e frică să nu dau greş. Cu toate că aş mai sta afară, frigul devine insuportabil şi sunt nevoită să mă întorc în camera mea, unde dacă pereţii ar putea vorbi, nu cred că s-ar mai opri. Mă simt deprimată şi în momentul de faţă nu ştiu exact dacă mai pot să continui să le suport pe toate... Ceasul arată ora 2 dimineaţa, iar eu sunt prea obosită ca să mai fac ceva. Înainte să adorm, mă gândesc la băiatul din cimitir şi mă trec fiori pe şira spinării... Inima începe să mă înţepe, stomacul mi se întoarce pe dos şi ochii abia dacă-i pot ţine deschişi. Nu ştiu ce se întâmplă, însă o durere puternică îmi pune capăt gânditului şi mă face să adorm cu gândul la mare, la apă...

Hey lume, aştept părerile voastre în legătura cu povestea. Sper să vă placă. Kisses and hugs, Claire. ^_^