Eu nu mai sunt un copil,nu mi mai permit sa fiu asa de innocent si sa i las pe toti sa ma calce in picioare…Am spus NU!
Ma numesc Vlad,am 17 ani si de ceva timp am parul verde.Ma credeti nebun?Mi s a spus de mii de ori,deci nu m ar minuna sa mai creada asta si altii.Il am asa de la 15 ani,de cand am descoperit ca lumea nu I chiar asa de buna precum ni se spune noua ca este…Cat esti mic,parintii te feresc de toate pericolele,insa atunci cand cresti,ei atunci esti pe cont propriu…Familia mea…mama,doar ea mai este,mama care se chinuie sa treaca peste toate bataile pe care tata i le aplica zilnic doar ca sa mi ofere mie ceva bun…Am spus tata?El de fapt nu este tatal meu biologic,el este monstrul care a inceput sa ma “caleasca” inca de la 5 ani…el este Marius,tatal meu vitreg…Credeti sau nu,eu nu am avut norocul sa l intalnesc pe adevaratul meu tata,dar sper ca ma priveste de acolo de sus.A murit intr un accident de masina cand venea din misiune,lucra in armata,era un erou,dupa cum imi povestise mama candva…
Stiti cum e viata?Viata dupa mine are mai multe definitii,dar una dintre ele este urmatoarea:”Viata este un carusel…” si zic asta deoarece ea te invarte intr un cerc mereu si continua asa pana cand se strica si mori.
Nu am nici frate si nici sora si intr un fel ma bucur,nu stiu daca as fi putut sa i apar de el…
Ma mustrez in fiecare zi ca nu am putut si inca nu pot sa o protejez pe mama de animalul cu care s a legat,de fiecare palma,pumn,sut,vorba urata,de fiecare secunda in care ea gusta din durere…Am visat de cand sunt mic sa devin ceva important in viata,sa pot sa fac dreptate si sa ajut oamenii care sunt maltratati de bestii ca Marius…
Ce s a intamplat cu mine?De ce as vrea sa i rup lui fiecare os,sa i ard fiecare celula?De ce am devenit ce sunt acum?
Povestea mea nu e lunga,va spun doar o singura amintire de a mea si va las pe voi sa mi raspundeti daca am dreptate sa l urasc pe imoralul de tata vitreg sau nu.Aveam doar 7 ani,era prima zi de scoala…stiti,cand parintii trebuie sa mearga cu copiii lor la scoala si sa i asigure ca o sa fie bine,sa le ia emotiile,sa le ofere dragostea dupa care tanjesc in acele momente si sa le dea o imbratisare calda…
Asa era si pentru mine,prima zi din clasa I…
Ma pregatisem de seara ca sa fie totul perfect,sa nu lipsesca nimic si sa nu intarzii.Trebuia sa merg cu mama si sa fie totul perfect,insa nici pe departe nu mi aduc aminte cu drag de acea zi…pot sa spun ca ma dezgusta…De ce?Era dimineata si trebuia sa plec in cea mai mare aventura a vietii mele,scoala.M am trezit primul din casa si m am dus sa o scol sip e mama,dar surpriza,ea nu era in camera ei si nici animalul de Marius…Stateam intr o casa cu etaj,asa ca am coborat la parter,in living,insa ei nu erau nici aici…Deja mi se facuse frica,inima mi batea cum nu batuse niciodata,ma durea capul si imi venea sa vars…Dup ace am cautat in aproape toate camerele,am realizat ca nu fusesem in bucatarie…Am pornit incet spre acea incapere si inima mi batea din ce in ce mai tare…Am deschis usa si am inlemnit…Ochii mi s au umplut de lacrimi si inima nu mi mai batea,sau eu nu o simteam…Jos,fix in fata mea,mama statea intinsa si plina de sange pe fata…Habar nu aveam ce sa fac,ma pierdusem complet,eram doar un pusti de 7 ani…Ce stia un baietel sa faca in cazuri extreme?Nimic,absolut nimic…Cu toate ca imi era foarte foarte frica,m am convins ca trebuie sa merg langa mama sis a fac ceva repede…Dar unde era Marius? Nici nu l am vazut cand am facut primii pasi,insa dup ace l am cautat cu privirea prin toata bucataria,l am zarit stand la masa si uitandu se in gol…De ce nu facea nimic? De ce o lasase me mama pe jos,plina de sange?Uitandu ma mai atent la el,am observant ca era patat de sange pe tricou si pe maini…Ziua aceea a fost prima zi in care chiar am realizat ca stau cu un monstru sub acelasi acoperis…Fara sa ma zabovesc,m am indreptat spre mama care statea cu ochii inchisi si am observant ca inca respire.Am pus man ape telefonul fix si am sunat la polities i salvare,moment in care asa zisul tata al meu a iesit pe usa si a plecat…
In mai putin de 10 minute,in fata casei mele se auzeau sirenele salvarii si ale masinilor de politie…Eu stateam in continuare langa mama,o priveam si impietream doar la gandul ca m ar putea parasi…Din fericire,dar numai fericire nu se poate numi,medicii ajunsesera in timp suficient si au reusit sa o salveze…Au urmat apoi 3 saptamani in care am stat la capul ei zi de zi,dorindu mi doar sa deschida ochii…Era o zi de octombrie cand,stand ca de fiecare data langa fiinta care ma iubea neconditionat si care si o luase de multe ori doar ca sa ma apere pe mine,ceva magic s a intamplat…Mama si a revenit si lacrimi au inceput sa I curga din ochi atunci cand m a zarit…Momentul cand m a luat in brate si ma pupat pe frunte nu o sa l pot uita niciodata in viata…Ce se intamplase cu “tatal “meu?Ei bine…dupa ce politia a cercetat,nu chiar amanuntit ceea ce se intamplase,ajunsera la concluzia ca mama avuse doar un accident…
Deci daca gasesti un om plin de sange si vanatai,mai mult mort decat viu si doar cu un copil in casa,sotul fiind cica”plecat la magazin”,atunci a fost doar un accident…
Nu prea avea ce sa faca un copil de 7 ani, pe care nimeni nu l baga in seama, in lumea adultilor…
Si daca va intrebati ce s a intamplat cu prima zi de scoala…Prima mea zi de scoala nu a existat niciodata asa cum visasem eu…nu…
Am inceput scoala cu doua luni mai tarziu decat ceilalti copii de varsta mea…
Acum cred ca ati putea sa mi spuneti daca trebuie sa l urasc pe jigodia de tata sau nu…Da,momente de genul acesta m au schimbat…Si nu credeti ca au fost putine si doar atat de “necomplicate”…au fost prea multe pentru un copil ce eram,prea dureroase si prea chinuitoare… Ma duc la cimitir in fiecare zi ca sa ma descarc si azi chiar nu m am asteptat sa dau peste cineva...sau cineva sa dea peste mine. Cred a socat o parul meu, sau poate ca plangeam ca un copil mic si nu stia cum sa faca sa plece sa rada. Nu m a interesat niciodata sa stiu ce gandeste un om despre mine cum ma intereseaza acum. Ea era asa de amuzanta cum statea acolo ca o pisica pe care o prinzi mancand ceva si nu pot sa nu zambesc gandindu ma la cum alerga. Ar trebui sa i multumesc intr o zi pentru ca m a facut sa uit pentru o clipa de ceea ce ma asteapta acasa si de viata mea jalnica.
Hei,am revenit cu un nou capitol care e cam scurt,insa urmeaza altele mai lungi pe parcurs. Astept pareri si sa aveti o zi faina. Kisses, Claire.
CITEȘTI
Eşti refugiul meu...
RomanceEl şi ea îşi găsesc amândoi refugiul în cimitir. Sunt diferiţi de restul adolescenţilor, fiind consideraţi ciudaţi si rataţi doar pentru că nu frecventează parcurile,cafenelele şi magazinele atât de des precum cimitirul. El este arcuşul, iar ea vioa...
