Versuri De Dragoste & Dor

El tocmai douăzeci și opt de ani...

El tocmai douăzeci și opt de ani
Și douăzeci și opt de ierni
Păstra în sine un secret,
În casă a fost un exemplar bărbat.

Totul era în fiecare zi așa:
Soția zi de zi mancare îi gătea...
Dar s-a produs o grea nenorocire
Secretul i-a venit din amintire.

Chiar în acel miros de ciorbă
Și a soției ne-ntreruptă vorbă,
El în detalii tot și-a amintit...
De parcă ieri acestea toate le-a trăit.

De parcă la fereastră ea stătea
Și luna clară către ea bătea,
Îi contura tot corpul ei frumos
El o privea de sus în jos...

Iar părul fin pe umeri îi cădea,
Lin pieptul îi acoperea
Și el a zis în șoaptă:
,,Cândva o iau eu de nevastă!"

Și-a amintit în mici detalii
Buzele-i moi și ale corpului ei linii,
De focul vorbelor naive
Și de stejarul din grădină.

Mâna în mână, ale corpurilor contopire
Părul caștaniu, a ei privire
Și cum el o dorea la nebunie
Până la lacrimi, era dornic de iubire.

Și declarații lungi de dragoste
Cum la urechi el îi șoptea
Pân respirația-și pierdea...
Până la cer el o iubea!

Ea blând privea la el în față,
Cu ochii umezi, plini de ceață,
Cuvinte dulci zicea fără de frică
,,Eu te iubesc! Să-mi naști o fiică!"

El dimineața liniștea pierdu
Și iar pe gânduri el căzu,
Apoi cu măna fața și-a acoperit
Statea pe scaun el tăcut...

Soția îl certa ca de-obicei,
El n-auzea nici glasul ei,
Apoi deodată-a observat
Că anii fața i-au schimbat...

Și că n-o prinde părul alb,
Cu vârfuri colorate slab
Cei douăzeci și opt de ani
Îi par acum atât de stranii.

Deodată a sărit, paltonul și-a luat
Iar de șosete și căciulă a uitat,
Toți cei douăzeci și opt de ani sunt fără vise,
Toate cele douăzeci și opt de ierni sunt triste

El casa și stejarul l-a găsit,
La ușă ca săgeata a fugit,
De-ar ști cum să alunge tremuratul de pe buze
Și lipsa de curaj în fața ușei...

Eu cred ca ea acum bea ceai
Și se ascunde-ntr-o basma moale
Si-n ai ei ochi fermecători
Se văd multă tristete și mult dor.

Doar poate ea ceva-mpletește,
Sau poate croșetează veste...
Atât de multe vreau să-i spun:
,,Tu să mă ierți, am fost nebun!"

Deschide ușa. Cu întrebări în ochi
Ea iarăși are douăzeci de ani
Și iarași părul caștaniu ca o cascadă,
Inima e bucuroasă să o vadă...

Șuvițe lungi de păr pe umeri,
Întocmai cum erau ei tineri...
- Eu cred că ați greșit ceva!
- Nuu! Nu se poate! Sunteți Ana?
- Sunt Vera, fata ei...

- Dar Ana?
- Mama nu mai este! Cine sunteți?
El capul a plecat
- La ea am mers eu douăzeci și opt de ani
- Pacăt! Ea v-a așteptat douăzeci și cinci...

Pe dată ameți să cadă,
Iar inima ca o nebună-i bate
Își aminti ce ea-l ruga
Cu lacrimi ,,Te rog, nu pleca!"

Cu capul în pământ,
Cu capul gol în vânt
,,Eu te iubesc! Să-mi naști o fiică!"
Intr-adevar! El chiar dorea o fiică...

Ce straniu: Ana nu mai este!
A început să plângă în tăcere
- Te voi iubi toți anii mei
Te voi iubi numai pe tine!