A fost o dată... O regină a dramei

Actul 1

~Introducție~

Celestine: (stă turcește pe scenă privind spre obiectivul unei camere) Nu am de gând să vă plictisesc cu aspectul meu fizic – vă dați voi seama cum arăt pe parcurs–, numele îl consider un detaliu nu atât de important, o chestie de duzină cam ca și vârsta. Aș putea să vă înșir toată gama mea vestimentară și să vă uimesc cu colecția de pantofi cu toc și toate cele, dar nici asta nu voi face, dar pot să vă spun cum e personalitatea mea... neah, vă prindeți și de asta pe parcurs! Acum cred că e momentul în care vă întrebați ce vrea nebuna asta cu părul vișiniu și șuvițe roz în care sunt prinse panglici multicolore.

Leo: Tu fix acum te-ai găsit să îți spui povestea vieții? Știi că suntem în criza de timp, nu?

Celestibe: Gura, Leo! Încerc să înregistrez ceva aici! – ignorați-l pe Leo, are frustrări sentimentale.

Leo: (bombăne cuvinte cu multe litere cenzurate)

Celestine: Leo Elright, vorbește frumos! Așa... Unde eram? (se uită pe o foaie albă) Știam eu că nu trebuia să scriu asta cu cerneala invizibilă. Eh, trecem peste (mototolește foaia și o aruncă undeva în spate), nebuna asta nu vrea multe, vrea doar să vă spună o poveste... Este o poveste tristă? poate doar puțin. Este una romantică? mă prefac că nu am fost întrebată asta (mormăie un "obsedați sexual" și revine cu ochii în obiectiv). O tragedie? nu aș prea crede. Aventură? desigur! Comedie? în toată regula! Deci, hai să nu o mai lungim și să începem cu începutul!

~***~

Privesc propria reflexie în oglinda lipită de ușă în timp ce îmi schimb într-una culoarea părului, a ochilor și oscilând cu culoarea pielii de la albul bolnăvicios la un bronz zdravăn, rămân într-un final la antica lui culoare vișinie a părului la șuvițele roz din el, ochii rămânând și ei la vișiniu, iar pielea îmi rămase tot culoarea ei normală – nu prea aveam chef de schimbări azi. Îmi împletesc bretonul cu una din panglicile aruncate prin cameră și îmi încalț un pantof cu toc – cea mai perfectă invenție a umanității după înghețată cu tiramisu și cărți – de culoare neagră și încerc să îl reprez și pe celalalt.

— Fut- unde o fi? Pentru numele a tot ce e sfânt, ar trebui să fiu mai organizată... bombăn în timp ce mă aplec privind sub pat. Papuc, carte de mate, proiect la istorie – stai, ăsta nu trebuia predat acum două săptămâni? meh, om trai și om vedea. –, celălalt papuc... Hai mă, puteam să jur că e sub pat! ridic din umeri și îmi iau un alt pantof – griul și negrul se potrivește, nu? –, nu că ar fi prima dată când merg la școală cu un pantof de un fel și unul de alt fel (creez și eu moda, nu mă judecați!).

Chiar ar trebui să mai fac curat pe aici. Mă gândesc eu în timp ce îmi prind geanta, uimitor dar toată camera mea este un dezastru: hainele sunt aruncate pe peste tot (o bluză atârnă de lustră și nici nu vreau să știu când și cum a ajuns acolo), cărțile pentru școală sunt pe covorașul alb pufos în formă de oval din mijlocul camerei, pe birou sunt pungi de ursuleți gumați și cutii de bomboane, iar dacă îmi deschizi dulapul în loc de haine cred că îl vei găsi pe Onix (dihor negru, primit cadou de la frații Vallory acum vreo cinci ani) dormind pe unul dintre rafturi – stai, aia e cartea de literatură pe dulap, cum o fi ajuns acolo? –, produsele de igienă personală, ojele multicolore și parfumurile sunt puse pe rafturile cu cărți și bănuiesc că unele au alunecat pe sub pat.

Dar, ce e și mai amuzant, este că mereu am patul făcut și aranjat la dungă, nici măcar o cută nu se vede pe pătură sau o pernă șifonată, iar rafturile cu cărți (care tapetează pereții minus tavanul, acolo au migrat toate pozele, posterele și desigur articolele despre bakugani și cel de la geam unde este patul) sunt aranjate alfabetic, după autor, marine și planeta de proveniență (am mult timp liber și o mică obsesie). Uneori mă gândesc că în tot haosul din cameră patul meu este o oază de curățenie, iar biblioteca o ușă a sufletului meu. Mă rog, dacă mai contemplu mult dezordinea voi întârzia definitiv la prima oră.