A fost o dată... O regină a dramei

Actul 13

~ O excursie de ultimă clipă~

Cine era acea persoană? Ce vrea de la mine? Ce să le dau? Ce au de gând să facă cu părinților mei? Ce, ce și iarăși ce? O mulțime de întrebări mi se învârteau prin cap, fiecare aducând alta cu ea și făcând panica să crească în mine din ce în ce mai tare. Dacă nu mă calmam urmam ori să leșin ori să am parte de o cădere nervoasă – și am văzut-o pe Kathryn având una, nu vreau să trăiesc și eu una. Cu efort mi-am închis ochii pe și m-am forțat să trag aer în piept.

Inspiră, expiră. Intră aer, iese aer. După alte câteva respirații adânci era calmă sau cât puteam fi de calmă într-o asemenea situație. Încă aveam o mulțime de întrebări și nici un răspuns și asta mă frustra.

— Cine a fost acea persoană, doamna mea?

Nu am nici cea mai vagă idee! Voiam să zic, dar în loc de asta am dat glas tuturor frustrărilor mele:

— Asta sigur e o glumă proastă, una foarte proastă! am zis în timp ce începeam să fac ture dintr-o parte în alta a camerei de zi. Ce am eu!? Eu nu am nimic de valoare, Sfântă Sferă Sacră, am doar 17 ani! Nu am conturi în bancă sau vreo comoară îngropată în curtea din spate sau orice altceva, iar mama și tata nu sunt faimoși sau cel puțin nu atât de faimoși încât să merite să fie... să fie...

Am încercat să fac cuvintele să îmi iasă pe gură, dar nu puteam, pur și simplu nu puteam încă să le fac reale.

— Argh! La naiba, mama e o fostă actriță și o actuală creatoare de modă, iar tata e un regizor și un ocazional profesor de literatură, iar dacă măscăriciul care i-a luat nu vrea să știe cum v-a arată colecția de toamnă a mamei sau cine v-a juca rolul principal în noul film al tatei atunci eu nu știu ce vrea de la mine!

Îmi simțeam vocea cum urcă cu câte o octavă la fiecare cuvânt, parcă luându-se la întrecere cu tocurile care țăcăneau cu putere pe parchet. Bine că stau la casă și nu am vecini sub mine că altfel ar fi crezut că omor naibii pe cineva la ce gălăgie fac.

— Doamna mea, calmați-vă, vă rog!

— Sunt calmă! sau cel puțin încerc să fiu.

Armony a început să se agite și ea în jurul meu spunându-mi să fiu calmă. Dar cum aș putea fi calmă în situația asta? Cum? Arătați-mi o persoană, întreagă la minte, care, după ce află că părinții i-au fost răpiți și este amenințat de rapitorul lor rămâne calm!

— Domnișoară Celestine, nu rezolvați nimic dacă nu vă calmați.

— Știu!

Armony a sărit în spate uimită sau poate speriată de tonul meu umpic cam prea ridicat. De ce am țipat la ea? Nu știu sunt furioasă și nervoasă și... îmi e frică, iar Armony e atât de calmă și atât de Armony încât...

— Scuze... Nu am vrut să țip la tine, doar că... îmi e groază Armony, îmi e al dracului de frică.

Cu un suspin m-am lăsat pe canapea și mi-am strâns genunchii la piept înconjurându-i cu brațele și proptindu-mi capul pe ei. Lacrimile au început să îmi scalde ochii și suspine stinse să îmi părăsească buzele. Frica. Urăsc acest sentiment deja.

Ea s-a așezat pe unul dintre genunchii mei și nu a mai spus nimic. Nu era cea mai bună consolare, dar era ceva ce îmi trebuia, ea era aici și era bine și nu dădea semne că ar vrea să plece și pe moment era tot ce aveam nevoie.

Nu a încercat să îmi spună minciunile pe care toți ți le zic în asemenea situații. Nu voiam să aud că "totul va fi bine" , pentru că nu va fi, nu voiam să aud "totul se va rezolva" pentru că în acest moment nu văd nici o rezolvare, iar ea știa asta. Voiam doar să stau pe canapeaua asta și să plâng până nu mai am lacrimi și fix asta am și făcut.