Just Love I - The Angel

Chapter 9

- Spune-mi acum cine dracu' ți-a făcut asta! Deschid gura vrând să zic ceva, dar mi-o închid uimită.

- Nu te priveşte pe tine! Mă răstesc, ştergându-mi cu podul palmei  lacrimile uscate.  Îşi încleştează pumnii, făcând câțiva paşi spre mine.

- Larra... Încearcă să-şi regleze tonul vocii. Cine te-a rănit, iubito? Mă întreabă folosind un ton blând. Îmi las privirea în pământ, decizând să nu îi acord atenție, poate va pleca.

- Te rog, vorbeşte cu mine. Aproape mă imploră, îl aud cum înghite în sec.
Vine lângă mine precaut, încercând să îşi dea seama, probabil, dacă voi răbufni. Îmi trag nasul şi îmi strâng ochii sperând că lacrimile se vor opri. Nu vreau să mă vadă plângând. Îmi dă o şuviță de păr după ureche urmând să-mi ridice capul. Îi întâlnesc privirea blândă. Îşi aşază o mână pe obrazul meu, apropiindu-şi buzele de ale mele. Vreau doar să te ajut, Clara! Spune, sărutându-mă dureros de profund. Îi răspund cu aceeaşi ardoare, fiind sigură cu voi plăti un preț uriaş mai târziu, însă acum fac ceea ce îmi spunea tata când eram mică, trăiesc momentul. 

Se desprinde din sărut, răsuflând, emoționat? Îl privesc curioasă, aşteptând să aud ce are de zis.

- Vino cu mine! Mi se adresează pe un ton hotărât. Deschid gura uimită. Nu îți fac nimic rău, vreau doar să fi în siguranță. Aprob din cap, fără să îmi dau seama, părându-mi rău pentru moment că mă las atât de uşor, dar las grijile pentru mai târziu, oricum am o mulțime.

Işi pune o mână pe spatele meu conducându-mă spre maşină, deschizându-mi portiera. Rămân uimită pentru a doua oară în doar cinci minute. Îmi zâmbeşte drăgăstos, privindu-mă compătimitor.

  Mă aşez pe scaun şi îmi pun centura, mă trezesc rugându-mă să nu facem vreun accident. Nu ştiu de ce, dar presimt că e un maniac al vitezei. Ocoleşte maşina, urcând pe scaunul şoferului şi închide portiera.

  - Vrei să îmi spui ce ai pățit? Mă întreabă pe un ton jos. Înghit în sec, gândindu-mă dacă să îi spun sau nu adevăratul motiv.

- M-am certat cu mama şi am decis că n-ar strica să plec pentru o perioadă de acasă. Şi din nou mă las extrem de uşor.

Se încruntă şi strânge şi mai tare mâinile pe volan. Nu mi-am dat seama că a pornit maşina.

  - Şi unde vei sta? Îmi aruncă o privire scurtă, fiind concentrat la drum.

- La apartamentul meu. Ah, ține-ți gura, Clara!

Îl văd stresat şi destul de concentrat. Mi-aş dori să pătrund în mintea lui şi să aflu ce gândeşte. Sunt o aiurită.

- Nici vorbă! Spune dintr-o dată.

- Ce? Mă foiesc în scaun, stânjenită.

Îşi duce un deget la gură, poziționându-l orizontal pe buzele lui şi se încruntă şi mai tare. Îmi aruncă o privire fugitivă.

- Nu o să stai dracului singură!  Mă încrunt. Nu cred că a spus asta.

- Nu-mi poți spune ce să fac, n-ai niciun drept asupra mea. Şi uite aşa începe cearta. Oare dacă-l lovesc ar fi o greşeală?

- Am spus nu, Clara. Acum taci! Îmi dau ochii peste cap şi decid să îl ascult. Oricum nu voi face nimic din ce îmi cere el.

Îmi întorc capul obosită, privindu-mi reflexia în sticlă. Arăt mai rău ca niciodată, nu mă mir că Harry a remarcat că am pățit ceva. Aud un tunet şi tresar, punându-mi mâna în dreptul inimii. Ce sperietură! Abia acum observ cerul înnorat şi picăturile de ploaie ce se lovesc grăbite de geamul maşinii, provocând un impact destul de puternic.

- Unde mă duci? Îmi focusez atenția pe băiatul din stânga mea. Mereu a arătat aşa de bine? Mă  trezesc gândindu-mă la mâinile mele în părul lui.

- La mine.

O. Cred că e în regulă. Nu e ca şi cum voi mai merge pe acolo de mâine. E doar o singură dată. Exceptând seara trecută.

- Eşti în regulă cu asta?

Nu ştiu dacă se referă la faptul că îi fac din nou o vizită sau la cearta cu mama. Cred că prima variantă.
Decid să aprob din cap, încetând să mai vorbesc, vreau ca această discuție să înceteze. Nu sunt adepta conversațiilor lungi.

  Până să îmi dau seama că am ajuns, sunt deja în picioare, închizând portiera. Harry vine lângă mine şi îşi aşează mâna pe spatele meu, împingându-mă spre intrare.

*

- Nu mănânc aşa ceva. Încetează! Îl privesc pe Harry cum încearcă să îmi bage în gură o bucată de carne de vită.

- Uite, vine avionul. Aproape mă bufneşte râsul când agită o furculiță în fața mea imitând un zbor de avion.

- Ți-am mai spus că nu vreau. Zâmbesc.

- Dar de ce? Îşi introduce bucata de carne în gură şi mestecă lent.

- Pentru că are gust de vită!

Pufneşte în râs, dându-şi capul pe spate. Chiar am spus asta? Ah. Sunt aşa idioată uneori.

- Pai cam asta e ideea. Râde din nou. Zâmbesc şi eu la gândul că e atât de fericit în prezența mea. Sau doar mi se pare. Sunt paranoică.

- Iubito! Te-am întrebat ceva. Îşi flutură mâna prin fața mea. Ridic sprâncenele şi el continuă. Dormi aici în seara asta? Mă încrunt. Adică, doar în seara asta. Mâine te duc chiar eu la apartamentul tău.

- Serios? Aprobă din cap.

- Dar, îmi dau ochii peste cap, înainte voi verifica dacă e sigur pentru tine. Zâmbesc.

- Ăm... Harry? Înghit în sec. Nu mai pot rezista. Trebuie să îl întreb pentru a mă lămuri.

- Hm? Mormăie mestecând în continuare.

- De ce mă numeşti "iubito"? Gata. Am spus-o. Prea repede, ce-i drept, dar am spus-o. Se încruntă, gândindu-se la un răspuns. Îşi bagă mâna în păr, răscolindu-l.

- Pentru că îmi place. Ridică din umeri şi se întoarce la mâncarea lui. Dar totuşi pentru mine nu e de ajuns această informație.

- O. Păi, nu ştiu, mă gândeam... Adică, şti tu... Încerc să formez o propoziție coerentă.

- Spune odată, Clara! Îmi aruncă vorbele.

- Nu ți se pare puțin prea deplasat? Îl întreb.

- Nu chiar. De ce? Îmi şterg palmele de materialul hainelor.
Transpirasem.

- E doar... Nu văd de ce m-ai numi astfel. Nu e ca şi cum am fi împreună, sau ceva de genul ăsta. Nu te înțeleg. Ne cunoaştem doar de două zile şi totuşi... Adică, serios! Ce suntem noi? Prieteni, nu. Amici, nu cred. Cunoştințe, poate nici asta. Străini? Cel mai probabil. Sunt confuză, mă săruți mereu, îmi dai diferite etichete şi după te prefaci că nu s-a întâmplat nimic, spunându-mi că îți place să faci asta. Mă amețeşti şi ăsta e doar începutul.

  Îi spun tot ce mă deranjează iar el nu spune nimic. Se apropie de mine, afişând un zâmbet ciudat. Îmi dă o şuvița după ureche şi se apleacă uşor spre fața mea.

  - Dacă vrei mă pot opri oricând. Doar spune-o! Îi simt respirația pe buze.

- Nu sunt sigură ce vreau. Îi spun sincer. Zâmbeşte, aşezându-şi mâna pe obrazul meu.

  Şi mă sărută, iar pentru câteva secunde uit să mai respir.