Otrava din vene

Prolog: Rană deschisă

    Adaug încă un cubuleț de zahăr si mai iau câteva sorbituri din băutura acum, dulceagă. Îmi verific telefonul pentru a vedea dacă am mai primit vreun mesaj și sunt surprins atunci când văd că primesc un mesaj cu condoleanțe. Îi răspund politicos străinului și îi fac chelneriței crețe semn să aducă nota de plată. Aceasta îmi aduce aminte de Lola a mea. Mereu își ținea părul în coc pentru a nu o deranja în timpul zilei, dar eu, personal mereu încercam să îi desprind părul pentru a lasă cârlionții roșcați să își facă de cap. Îi adoram. Totuși, ei mereu îi plăcea să opună rezistența, mereu a fost o dură. Chiar și pe patul de moarte nu mă lăsa să fac ce vreau eu:

„    — Aydan, spune ea printre lacrimi, am...

     — Știu, Lola, știu, nu trebuie să o spui. Nu mai trebuie să spui nimic, totul va fi bine.

    — De unde știi? spune făcându-mă să chicotesc că acest lucru o preocupa acum.

    — Doctorul Roger...

    — Știam că nu trebuia să te aduc cu mine la consultații, zice și parcă o simt cum zâmbește, deși nu îi văd chipul.

     — Nu știu ce să zic, spune făcând o pauză, eu trebuie să intru în operație. Te înțeleg dacă vrei să...

     — Nu, în niciun caz, nu vreau să mă despart de tine doar fiindcă crezi că nimeni nu te va mai iubi și după ce se va afla. Cei apropriați ție vor rămâne așa pentru tot restul vieții!

    — În stadiul acesta nimeni nu va rămâne cu mine..., zice în timp ce își șterge lacrimile de pe obrajii umflați de la plâns.

    — De fapt, nici nu prea contează ce cred ceilalți. Eu mereu voi ține la tine, indiferent de ce se va întâmpla, Lolita, spun schimbând foaia, încercând să o fac să înțeleagă ceea ce simt pentru ea.

     — Te iubesc! spune Lola cu vocea plină de emoție."

      Operația ei nu a avut succes, deci aceea a fost ultima oară când am vorbit cu ea.

      Nu știu, chiar nu știu dacă voiam să îi zic că o iubesc, pentru că declarațiile de dragoste mereu au fost ceva la care nu prea m-am descurcat. Dar, acum că mă gândesc, ea a știut acest lucru și de aceea mi-a închis în nas telefonul. Încerca să mă protejeze. Încerca să mă apare de vina pe care aș fi simțit-o dacă aș fi dezamăgit-o în acel moment sensibil. Simt o durere arzătoare în piept, simt cum o otrava îmi parcurge venele, mă simt vinovat. Știu sigur că m-am dezamăgit pe sine, dar mai rău este că am dezamăgit-o pe ea, iar acest lucru nu va mai fi vreodată reparat.

    Sting țigara pe care abia o aprinsesem, pierzându-mi cheful de orice, chiar dacă această activitate mă relaxa de fiecare dată. De obicei, admiram fumul cum colorează cerul albastru, și cum ia toate formele posibile, iar după dispare. De obicei, fumam cel puțin doua țigări de dimineața. De obicei, eram așezat tot la aceasta cafenea, dar afară, pe scaunul din plastic. Toate aceste lucruri făceau parte din rutina mea de dimineața, dar acum mi-am pierdut cheful și de ele, și de viață.

    Chelnerița minionă vine repezită la mine și îmi aduce bonul îndoit. Zgomotul făcut atunci când acesta e trântit pe masă, mă scoate din șirul gândurilor. Plătesc rapid și mă duc la baia cafenelei, pe care o găsesc din fericire goală. Îmi pun ambele mâini pe marginea chiuvetei și îmi aținteasc ochii direct în reflexia mea. Îmi aranjez pletele negre de câteva ori, și îmi dau cu apa rece pe fața. Simt cum pielea parcă țipă de surprindere când stropii ca de gheață o ating, dar nu îmi pasă.

    Aș vrea ca acesta să fie un coșmar. Un coșmar din care să mă pot trezi, dar nu pot. Sunt blocat în propria mea colivie personalizata și nu pot scapă de otrava din vene.

       Mă mai uit o dată în oglinda crăpată la colțuri și văd cum, imediat sub ochii mei ca valurile mării, cad câteva picături de apă. O fi apa de la robinet sau lacrimi? Apa de la robinet, clar, fiindcă eu nu plâng. Eu nu plâng, nu plâng, nu plâng!

       Plec glonț din baie, iar după ies imediat din cafeneaua, deoarece aceasta începe să se aglomereze chiar sub ochii mei: scaunele din piele întoarsă se ocupă într-o clipită, iar aerul din încăpere devine mai greu, apăsându-mă pe umeri. Nu sunt claustrofob, dar nu îmi plac locurile aglomerate. Îmi amintesc de zilele când o duceam pe Lola la spital:

„      — Aydan, băiete, pari un puști de treabă, începe să zică doctorul Roger, dar sunt mari șanse ca Lola să aibă cancer.

       — Și? Voi rămâne alături de ea orice ar fi! spun hotărât.

       — Dar oare ești pregătit? întreabă cu înțelepciune doctorul în vârsta."

       Conversația ne-a fost întreruptă de Lola, care ne mustra că nu a fost invitată în discuție, deși și-a auzit numele. Fix după ce am ieșit din cabinet, a trebuit să trecem prin coridorul principal care era plin de oameni. Holul fiind îngust și agitația mare, Lola a leșinat.

       O vibrație de-a telefonului mă trezește la realitate, așa că îmi scot repezit telefonul din blugi. O alarmă silențioasă, dar totodata de efect mă anunța că ar trebui să mă pun în mișcare și să plec spre serviciu. Când eram mic, niciodată nu eram hotărât pe ce voiam să mă fac, bineînțeles că, la început, mi-am dorit clasicele meserii de pompier, polițist și astronaut, dar deja când am ajuns la liceu, eram complet derutat. Totuși, de când doamna Tores m-a luat sub aripa ei, îmi dau seama că așa a fost menit să fie.

     Deși ar trebui să am emoții, fiindcă săptamâna viitoare voi lucra la bine cunoscuta firmă Tores, paradoxal, de data aceasta sunt încrezător. Simt că am destulă experiența în decorarea vitrinelor, încât să o mulțumesc pe fiica Melaniei. Până la urma voi face doar ce știu mai bine, ce rău se poate întâmpla?