- Cum de niciodată nu am reușit să te văd? Nu ți se pare copilăros să ne ascundem?
- Și unde ar mai fi enigma dacă nu am face asta? Dacă ne-am plictisi?
- Nu crezi că la aceste întrebări s-ar putea răspunde relativ simplu?
- Adică ai vrea să mă vezi?
- De ce nu?
- De ce da? În fond... nu este destul atât? Totul este... platonic.
- Dar nu știu nimic despre tine.
- Nici eu.
- Nici măcar numele.
- Sau adresa.
- Mâncarea preferată.
- Culoarea favorită.
- Deci... nimic.
- Așa s-ar părea.
- Ce părere ai avea dacă aș încerca să ajung la tine?
- Nu cred că ai reuși asta. Este imposibil.
- Nu, nimic nu este imposibil atât timp cât crezi cu tărie în acel lucru.
- Mi-ar place să știu ce culoare au obrajii tăi.
- Și mie, atunci când voi încerca să îți șoptesc ceva la ureche.
- Sunt curios dacă m-ai lăsa să te țin de mână.
- Iar eu cu cât de mari ai palmele în comparație cu ale mele.
- Cum se simte părul tău cel lung la atingere.
- Și dacă te chiufulești ușor.
- Cum arată fața ta în fiecare dimineață.
- Cum îți placea să îți bei cafeaua.
- Și dacă o vrei cu zahăr.
- Sau cu lapte.
- Cred că m-am îndrăgostit de vocea ta.
- Și de felul în care ți se mișcă buzele atunci când zâmbești.
- Mâinile-mi tremură la gândul că aș putea să te ating.
- Iar inima mă înțeapă de câte ori îmi imaginez că asta s-ar putea să nu se întâmple niciodată.
- Încep să...
- Devin dependent de tine.
- Corpul meu plânge după atingerile tale.
- Iar sufletul meu simte că o să cadă în neant... Fără tine.
- Atunci, deschide ușa!
